Cum ar fi să mă trezesc
în fiecare dimineață zâmbind, 365
ori 366 de zile pe an? Momentan, nu
mă trezesc nici dimineața, nici seara, poate că nu dorm niciodată. Mi-au
dispărut pleoapele de atâta căutare,
mă gândesc că e posibil să le fi pierdut în copilărie, atunci când mi-am văzut
eroii goi sculptați în cearcăne. Viața mea e atât de camuflată încât sunt
obligat să mă furișez adesea prin debara, prin dulapuri, lustre, pe lângă pânze
de păianjen ca să pot cât de cât înțelege ceva din ceea ce fac. Mă mai surprind
uneori vorbind cu oameni, ori hrănind peștii din acvariu, îngrijind țestoase,
oferind țigări inorogilor, dispreț politicienilor ori picături de ochi vreunei
meduze. Adevărul e că îmi lipsesc serile din vremea când eram iubit. Realizez
asta după ce îmi număr în zori visele
neîncepute încă și după ce îmi beau cafeaua din aceeași ceașcă încăpățânată
ca și mine.
Serile târzii de august
mă rețin într-o menghină rotativă a întrebărilor fără răspuns. Mi-ar plăcea să
iubesc din nou, îndrăgostiții au darul de trece latent peste orice întrebare.
Să acționez impulsiv, să fiu gelos pe timp, să studiez vreo formă coruptă de
intimitate, ori o mimare a vidului pe care îl dezlocuiesc. Totul să se îndrepte
iar înspre spovedania de seară de altădată. Parcă zâmbesc puțin. Azi, timp de trei minute, privindu-mă, m-a posedat o
străină cu ochi căprui. Atât mai durează acum o fabulație romantică într-o zi
de august. Aș fi putut continua privirea aceea, cu un du-te-întors senzual și
vizual cum obișnuiam să dezvolt altădată. Dar să fim serioși: din momentul în
care începi să filozofezi, flirtul
și atracția capătă o fascinație de
destin. Te întrebi cum ar fi fost dacă ai fi devorat buzele acelea cărnoase și
dacă te-ar fi șlefuit până la urmă ochii aceia căprui și aprinși. Ar fi fost o
luptă inegală a trupurilor? Nu, cred că ar fi fost o înfrângere neașteptată și un învingător
nehotărât. Cum să mă mai bucur de vreo victorie fără miză? Nu obișnuiesc să
fiu indecis în detalii din lipsă de voință. M-a atras nebunește străina asta timp
de trei minute. Puteam chiar să-mi pierd stăpânirea, până la urmă sexualitatea
la minut nu poartă vină. Senzualitatea e sigur relativă. Un non-sens. Mai ales
că în lipsa unei gândiri logice, nu poți jongla decât cu amante imaginare. Din
tălpi și până-n tâmple suntem instinct.
Trup. Foame reciprocă. Fiecare atras de axioma celuilalt.
Nu vreau să mă cuprindă
vreodată rutina, să fiu și eu unul care se îndreaptă zilnic înspre același
punct, indignat de existența oamenilor, pe care să ți-i dorești uneori
dispăruți în urnele de vot de la zecile de alegeri la care participă. Fiind
așa, fără pleoape, clipesc în
aceeași cadență, ca nu cumva să deranjez femeile care merg la biserică cu
fețele lor obosite sau adolescenții ce-și compostează biletele de autobuz sub
diafragme uimite, pline de alcool și povești de bravură tâmpită, și nici
muncitorii transpirați care se întorc din fabrici pentru că și-au uitat pe
undeva bibliile. Autobuzul mă lasă mereu la mijloc de linie, acolo unde din
pământ ies copiii care merg la grădiniță, cu gentuțele lor imprimate cu scene
de desene animate, în care ascund un sandviș cu feliile de pâine bătute în
cuie. Pe bănci, unii citesc cronici sportive, alții privesc la ceas. Îmi vine
să urlu ca-n pădure și să-i întreb pe toți dacă realmente s-au tâmpit. Dar ca
de obicei, prezența vindecativă a
unei femei care iese dintr-o clădire veche îmi astupă gândurile. Îmi trage
fermoarul gurii până la capăt și-mi retrage draperiile suprapuse peste globul
ocular.
Privind-o, retrăiesc
acea senzație a bucuriei de a admira acea femeie frumoasă și discretă, care
nu-și strigă fericirea pe lumește,
ci păsește mândră, cu trupul despletit și cu vocea dezlegată de rutina
celorlalți. Frumusețea ei lasă mai multe urme în mine decât sfârștul caniculei
de vară, ea nu dă cu rest în niciun
bărbat, parc-ar sta într-un zid cuminte, vibrând blândețe pentru porumbei.
Privind-o, toată ziua se derulează pe repede înapoi până la femeia cu ochi
căprui, care-mi destăinuie cum m-ar înfășora printre cearșafuri cu un cordon
albastru ca să-mi măsoare dragostea și sexualitatea tânără. Ea nu știe că inima mea e acum ca o solniță și nici
că brațele mele de fistic nu se urnesc atât de ușor decât la vederea neobișnuitului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu