Sau cum am devenit adult la 5 ani

N-am crezut niciodată c-aș putea să scriu. Să întortochez cuvinte și idei de-a-ndoaselea. De fapt, nici acum nu cred cu adevărat asta. Cu cât descopăr și învăț mai multe cuvinte, îmi dau seama că mi-e imposibil să folosesc când trebuie vreunul. E ca și cum m-ar apăsa o responsabilitate mare, uriașă.

N-am putut și nici nu pot să tac decât atunci când scriu. Și este atât de plăcut să fac asta: of, voluptatea tăcerii!

Era într-o zi de toamnă. Aveam 5 ani.

Am 5 ani. O zi la fel de obișnuită. Sunt copil, și subliniez că nu știu ce înseamnă acest lucru. Tatăl – plecat la muncă. Mama, pe undeva prin casă. Deasupra capului mi se întinde o planșă albastră, punctată de nori. Părinții mei m-au învățat că acesta e un cer. Acolo cântă la harpă îngerii, de acolo suntem vegheați de cei dispăruți. Mi-au spus că uneori cerul este ochiul lui Dumnezeu. Și că alteori nu e nimic: doar ceva albastru care stă deasupra. Eu nu știam nici ce sunt nici cine sunt.

Dar îmi amintesc în schimb de o vecină. De-aceeași vârstă cu mine. Era frumoasă și semăna cu mama: putea face ce vroia ea din mine. Ba chiar mai mult. Îmi amintesc de cireșii aceia sălbatici, mă apropiam de mirosul ei și respiram tare, tot mai tare. Pentru ea, eram un fel de buton, aproape apăsat. În caz de urgență, rămâneam acolo ore în șir, doar să știu că e acolo. Acolo, la un impuls diferență, la un deget distanță, care, atunci când se mișca în poziția potrivită, mă ducea și mai aproape de mirosul ei și mă făcea să respir și mai tare, până când m-am oprit din căzut și m-am îndreptat către o nouă zi... fără ea.

Am făcut 26 de ani. Puțin mai mult de un sfert de veac. Un vânt îmi spune că iubita mea se va naște abia peste 5 ani.

La 5 ani n-am știut că maturitatea e doar o mască pentru convenție. După aceeași rețetă după care trebuie să respecți determinismul social ca să fii normal și să faci parte dintr-un grup. E ciudat cum suntem mulați după o tiparniță a vârstei, doar pentru a încăpea în responsabilitățile pe care alții să te vadă că ți le asumi. Dacă totuși nu încapi, ajungi să-ți tai singur câte-un principiu, mâine două idealuri, poimâine vreun plan măreț, pe care alții de la început l-au crezut stupid. De frica de a nu rămâne singur. Rămâi poate același copil care știe că cerul e albastru și armonic, iar când te trezești mutilat și depersonalizat de ceilalți, îți probezi tăcut noile haine.

Dar poate că exagerez eu, și că sunt încă doar un junior de 5 ani care preferă lumina soarelui și puțină culoare în obraji. Fără păreri de rău și fără vreun iz de maturitate. Dar ar putea și alții să-ncerce din când în când asta.