luni, 10 septembrie 2012

Gânduri albe pentru prieteni vechi






Mă pregătesc de un Septembrie intens, dar Septembrie nu se pregătește pentru noi, a rămas să își tragă sufletul de ieri sau de alaltăieri, undeva pe un drum, exact la răscrucea dintre arșiță și ploaia măruntă, migăloasă. M-am pregătit și să te aștept, cu fursecuri și clătite, dar știi cum e, mă inundă marunțișurile vieții, lucrurile, obligațiile. Așa că te rog să nu întârzii de data asta. Nu mai e ca altădată când nu avea importanță dacă întârziai. Sau când apăreai așa, ca din senin, în pragul casei mele, ca un amic ce nu dă un telefon înainte. Nu avea importanță, tu știi asta, nu mai râde, oricând găseam pentru tine, o portocală, 3 cuburi de ciocolată, poate și o savarină. Eu mă mulțumeam cu o jumătate de bere și cu zâmbetul tău cald.

Prietene, mi-e tare dor de tine. Știu că acum e altfel, da, atât de altfel. Eu nu m-am schimbat însă. Încă mai îmi pasă de orice îmi spui. Te asigur că îmi pasă și că îți resimt lipsa. Afară încă e un septembrie de basm, cu o vreme frumoasă, ușor trasă pe sfoară. Ca într-un film în care găsești un ciorap de femeie tras peste chipul fermecător al vreunui bărbat îndrăgostit. În rest, numai fumigenă și confetti. Și oameni care așteaptă noul an universitar. Eu sunt bine, mai am doar câteva chestiuni importante de rezolvat, cum ar fi capul acesta pe care îl port cu mine zi de zi. Ba ar mai fi și pisica vecinului, care politicoasă în fiecare dimineață îmi dă bună dimineața, firește. Obișnuiesc să-i răspund la fel de politicos printr-un miau, dar de câte ori fac asta, blocul întreg se prăbușește.

Da, încă mai am ticul acela de a ridica din umeri ori de câte ori sunt întrebat ceva spontan. Mai obișnuiesc și să privesc oamenii ce trec pe stradă, și mă gândesc că noi doi făceam cele mai bune clătite din lume. Sunt convins de asta și chiar mi-o repet în gând. Îmi vine să strâng din mine toate amintirile noastre vechi din anii facultății, și să ți le închiriez ție. Ori să le expediez pe o adresă oarecare. Telefonul îmi sună. E un alt prieten, care mă tot așteaptă de cinci săptămâni, într-un zeppelin, ca să-mi dea vestea cea mare: se însoară. Atunci îți resimt lipsa și mai mult, prieten drag. Mai ții minte? Ce vremuri faine. În regulă, o să-mi șterg amintirile, și poate de mâine mă mut în altă dimensiune. Poate acolo mă va aștepta și pe mine cineva, că aici nu mă așteaptă nimeni. Dar să știi că mă pregătesc de Octombrie în felul meu. Prieten drag, de ce taci?




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu