Through The Eyes Of a Child

Vine o zi de toamnă când parcă altcineva te locuiește. O vreme când acest altcineva se obișnuiește în timp cu toate gesturile tale, cu felul tău de a vorbi și a rosti, rămâne mai apoi o vreme ca un miros de țigară ce se impregnează în haine. Și mintea ta parcă ia o pauză și se desprinde de tot, refuză să mai fie un clovn, alege mai bine să fie la fel de frumoasă ca o cățelușă care se lasă pe spate și-și arată burta nostimă. Așa că am vrut să evadez acum câteva nopți, și m-am aruncat într-un taxi care m-a dus pe un drum ce mi s-a părut că a fost cel al redescoperirii. Al redescoperirii în și de sine. A poeziei, a muzicii și a Omului din Om.

Am cunoscut un taximetrist bătrânel, care își pierduse nevasta și cei doi copii, dar care avea încă un fel degajat și înțelept de a privi viața, oamenii. Deși de felul meu am așteptări puține și arareori găsesc oameni interesanți, bătrânelul acesta mi s-a părut simpatic și demn, un ins la locul lui. Asculta o muzică neobișnuită pentru un oraș de provincie, jazz francez, folk vechi, blues european. M-a întrebat dacă vreau să ascult radio, am refuzat politicos însă, cuprins de muzica aceea bună în care el își împrăștia ore la rând gândurile. Parcă vedeam totul prin ochii unui copil. Asculta la un moment dat Mircea Baniciu, Eșarfă în dar. Am vorbit despre una despre alta, ba chiar la un moment dat și-a deschis sufletul la galbenul becului. Mi-a expus pagini de trăiri ale celor care altădată au stat pe locul meu, mi-a relatat întâmplări grave, adânci, dar și momente vesele, care m-au desprins de vremea de afară. Nu pot descrie exact, dar pentru prima oară după ceva vreme, am ascultat, am respirat, am înțeles. Am rămas fără cuvinte, am fost implicat într-un moment pe care n-aș fi vrut să îl pierd curând, unul din acelea pe care le mai vezi în cărțile ori în filmele bune, descrise de un narator invizibil. Am smuls din povestirile bătrânelului trăiri reale, crude, palpabile.

Abia mă mai uitam pe geamul taxiului după trecători adăpostiți de umbrele, vocea lui calibrată perfect aluneca pe lângă mine, parcă simțeam nevoia să vorbesc cu un străin, nu eram în stare să mișc un deget, imaginile mi se rostogoleau în minte repede ca într-un film mut. M-am și întrebat dacă sunt în locul în care ar trebui să fiu, ori poate doar am uitat. N-am să uit niciodată vorbele lui: Încă ești tânăr, știu și știi și tu că ai dreptate, că vrei să răstorni lumea și să o îndrepți, dar gândește-te că în țara asta dacă spui ce gândești lumea te ia în derâdere, ca și cum ai fi un personaj dintr-o altă carte. Încearcă în schimb să te refugiezi într-un microcosmos pe care l-ai construit singur. Găsește-ți o fată care să-ți fie prieten și tovarăș de viață, creați-vă încredere reciprocă, vezi tu, nu are rost să te irosești, ori să te miști de ici-colo ca o umbră, cu trecerea anilor până și gesturile ți se împuținează. După un timp, chiar și orașul ăsta ți se va părea mic, mai mic, cu oameni care nu știu unde merg sau care nu au unde să meargă. Sunt oameni care nu pot trece de marginea lui. Gândește-te: dacă ar face-o, s-ar risipi, și nimeni nu și-ar aminti de ei.

Înainte să schimbe CD-ul cu muzică, îi intrase pe automat radio-ul. Recunoscusem melodia lui Reamonn, Through The Eyes Of a Child. L-am rugat să o lase până la capăt. Eram profund emoționat. M-a rugat să i-o traduc. I-am spus în mare și pe șleau despre ce e vorba. Am zâmbit amândoi. Mă gândeam că încă nu m-am pierdut. Că n-am uitat să simt și să ascult. Ne-am despărțit stângaci dar mișcați, mi-a lăsat o carte de vizită și ne-am smuls o promisiune reciprocă: că nu vom uita să ne privim în oglindă din când în când. Am făcut câțiva pași pe trotuarul umed, n-aveam nici un plan pentru seara respectivă. Aș fi putut să mă uit la un film, să termin o carte, să pun o majusculă la primul cuvânt pe care să-l așez în pagină târziu în noapte. Simțeam că noaptea nu mai am nimic al meu decât privirea. Înainte să intru într-un bar, o fetiță îmi zâmbise de la balcon, printre tricouri și ciorapi atârnați de-o sârmă. Abia atunci, niște ochi mici ca niște mărgele negre, mi s-au așezat pe spate. La bar, am cerut o bere neagră, mi-am amintit că mâine este ziua ei, iar eu i-am șters numărul de telefon. M-am oprit brusc din repezeala vieții, am ascultat versurile, și muzica, și oamenii. Am încetat dintr-o dată să mai urăsc.