Nostalgii după ideea de MANIFEST

Mi-ar fi plăcut să trăiesc printre tineri luptători. Printre manifestanți cu ochi limpezi și cu suflet de panteră. Printre spirite neîmblânzite. Printre protestatari. Printre cei care știu că manifestul nu moare. Printre cei care știu că manifestul este starea noastră fundamentală de a fi. Mi-ar fi plăcut să găsesc oameni dispuși să schimbe. Să se schimbe. Oameni care știu că, atunci când ne plimbăm pe stradă, când bem prin Pub’s-uri, când muncim, când scriem sau citim, când pictăm, filmăm, jucăm, cântăm, când vorbim, când respirăm, când iubim, sau când pur și simplu lenevim, o facem manifestând. Mă uit în jur, închid ochii și-mi amintesc că din obediență nu s-a născut nicicând vreun progres. Ar trebui să manifestăm pentru orice. Ar trebui să manifestăm pentru ca societatea să nu mai fie compusă doar din linii drepte și colțuri, și să fim, fiecare, asemenea unui păianjen care îți astupă colțurile casei cu cel mai fin material din lume. Ar trebui să manifestăm pentru ca toate zidurile să fie pline de graffiti și pentru ca străzile să fie pline de artiști ambulanți. Să o facem pentru că lumea nu mai citește și nu mai scrie corect, pentru că Isabel Allende sau Adolfo Bioy Casares sunt doar două nume anonime pentru tinerii de azi.

 

Mai conștienți de noi înșine, ar trebui pur și simplu să protestăm. Să o facem pentru că ne dorim ca Luna să nu mai fie rotundă, iar atunci când va fi pătrată pentru că vrem să fie triunghiulară, etc. Ar trebui să manifestăm pentru că pur și simplu vrem să manifestăm. Punct. Mi-ar plăcea să însemnăm ceva, să nu fim o generație consumată, mâncată. Să fim acei nebuni pe care-i vezi pe stradă filmând cu tot felul de aparaturi semi-obscure, apoi făcând filme din imaginile pe care alții doar le-ar arunca la gunoi. Să fim cei care fac poezie din sunetul măturii unei femei de serviciu, să fim acei nebuni-naivi care cred că arta poate exista și într-o gaură de canal neastupată.

 

Mi-ar plăcea să fim cei pentru care iubirea nu se măsoară în numărul zilelor petrecute împreună și nici în săruturile împărțite, ci în dorințele simple pe care le ai când ești cu celălalt. Să fim cei pentru care nopțile nedormite nu înseamnă doar stres, orgie, examene sau beție, ci și filme de impact văzute sau cărți citite, să fim cei care știu că alcoolul nu este doar un prilej de uitare, ci, mai ales, unul de reamintire a funcției noastre artistice. Mi-ar plăcea să fim nerăbdători cu prostia și răbdători cu arta. Să fim cei care mai au răbdare să vadă filme cu Ingrid Bergman, Humprey Bogart, Fritz Lang, Bette Davis sau Orson Welles și să citească cărțile lui Bukowski, Salinger, Faulkner sau Kafka.

 

Există generații de tineri din țări străine ale căror manifeste sunt neterminate. Asta pentru că nu poți termina ceva ce conține o infinitate de demonstrații. Eu au fost nebuni care au schimbat ceva. Manifestele noastre însă nici n-au început. Și nu pentru că am trăi într-o lume perfectă, ci pentru că suntem probabil, mult prea comozi. Chiar și atunci când lumea va deveni perfectă, noi tot ar trebui să manifestăm, să fim idealiști, nostalgici după imperfecțiunea ei. Fiecare dintre noi, chiar și atunci când vom fi singuri, în contemplativitatea propriei ființe, ar trebui să manifestăm. Pentru orice. Absolut orice. Manifestarea ar trebui să devină obligatorie pentru fiecare ființă de pe pământ. God bless manifest!