Iluzia unora e că dragostea o întâlnești, dar ea se învață

Ești femeie în sensul cel mai tandru pe care eu, ca bărbat neștiutor, îl cunosc. Așa e, m-ai întrebat aseară ce văd în ochii tăi când stăm față în față, așa, tăcuți și zâmbitori ca doi copii ascunși într-o casă din copac. De câteva ore, mă simt mânat de un sentiment puternic, profund și compulsiv să-ți răspund. Eu, în ochii tăi, văd de fapt cum marea doarme și cum se mișcă în același timp. Văd cum marea doarme și cum totuși urmele ușoare ale apusului de soare încă persistă. În ochii tăi văd și jocuri, dar văd și atingeri, transformări. Văd o femeie al cărei râset viu parcurge o întreagă pădure de pini, până către dune, până ce ajunge să dea o strălucire chiar și nisipului alb al stâncilor, ca o zăpadă. Și te mai văd ca pe un adăpost construit cu migală numai și numai din dragoste. Un adăpost la vederea căruia încetinești pasul, știind că noaptea-i clară și dulce. Te văd ca pe un element moale care te mângâie și apoi îți curge proaspăt în încălțăminte, exact cum îți intră uneori spuma de mare în pantofi, când visezi, când râzi și te simți inexplicabil cel mai încrezător bărbat de pe planetă. În ochii tăi văd de fapt acea fugă tăcută a timpului, prin orificiul unei clepsidre înguste care nu măsoară timp, ci măsoară intenții sentimentale. Intenții blânde, drăgăstoase.

 

În ochii tăi mă văd pe mine. Întreg. Cu mâinile precise, ca ale unui chirurg specializat în emoții, făcut să te pot atinge, să te pot modela și construi ca pe un templu. Să te înalț în lumină. Tot acolo, văd o femeie diferită, ale cărei tăceri pot închide toate câmpiile de pe pământ. Când te privesc și mă scufund acolo, te iubesc cumva dincolo de mine sau de tine. E un loc în care pot cu ușurință inventa imnuri pentru a-ți celebra imperiul. Un loc în care atunci când ochii ți se închid, știu că se închid de fapt pleoapele lumii. Și eu te țin, obosit, în brațele mele, ca pe un oraș.

 

Așa că înțelege-mi tăcerea. Pune-mi întrebări, îmi place când o faci, dar înțelege-mi tăcerea. Tăcerea mea e un protest la adresa cuvintelor, în general lipsite de acuratețea sentimentelor ce zac în mine, a sensurilor pe care mi le produci prin simplul fapt că ești. Că ești așa frumoasă. Știu, și cred că știi și tu, că dragostea nu-ți este dată ca un cadou, ea trebuie câștigată, meritată, exact la fel cum liniștea și calmul nu sunt produse ale priveliștii, ci ale ascensiunii reușite, al muntelui dominant, al instalării noastre în cer. Iluzia unora este că dragostea o întâlnești, dar ea se învață. Dragostea se învață de la făpturi minunate, drăgăstoase, cum te-ai născut tu să fi. Și vreau să mai știi că în dragoste, de asemenea, nu știi totul. Și nici nu te odihnești niciodată.

 

Prin urmare, când te privesc în ochi, și tu mă întrebi ce văd, ar trebui să știi că văd o lume mirifică, de basm, dar încă nedescoperită, nestrăbătută și într-o perpetuă construcție. Pentru că așa suntem și noi doi. Ne reconfigurăm și (re)construim de la o zi la alta, descoperidu-ne reciproc alte săruturi, alte impresii, alte esențe și alte colțuri. Ține minte, așadar, că nu te odihnești niciodată în dragoste, dacă ea nu se transformă din zi în zi. Și că nu poți, atunci când iubești o femeie minunată cum ești tu, să te așezi liniștit în propria gondolă și să devii așa, din senin, cântec de gondolier pentru totdeauna. Crede-mă pe cuvânt, când îți spun că aici, în acest punct, mulți îndrăgostiți se împiedică. Și cad în capcană. Și le scapă din vedere că dragostea femeii trebuie mereu urmată, ea fiind în continuă mișcare, transformându-se de la un răsărit la altul. Ce vreau de fapt să-ți spun este că, până la urmă, nu are nici o semnificație ceea ce nu e ascensiune sau trecere. Cine se oprește mulțumit în dragoste, crezându-se cu sacii în căruță, nu va găsi nimic altceva decât plictiseală, căci priveliștea nu mai are nimic să-i mai spună, fiind mereu aceeași.