marți, 28 ianuarie 2014

Noi doi suntem orbi



Cine suntem, de fapt, noi doi? Eu cred că noi doi suntem niște orbi. Niște nevăzători aparte. Noi doi nu ne-am văzut niciodată, dar ne cunoaștem mai bine ca oricine. Mai ales noaptea, când ochii tăi se aprind surprinzător din interior, ca două planete incandescente ce se învârt în jurul propriilor axe, și de pe care se desprind periodic ploi de meteoriți care îmi atacă pielea, simțurile, și buzele nerăbdătoare. Când părul tău arată ca o cămilă leneșă întinsă pe nisip. M-am obișnuit. Noi doi suntem orbi. Dar asta nu mă oprește să-ți spun cât ești de... frumoasă. Ești. Cine nu te admiră, și nu te iubește, e mai orb decât o cârtiță. Iar când te răsfeți, și îmi zâmbești de la distanță, e ca și cum ai ține în brațe și ai mângâia cu gingășie un dragon mic și zgribulit, cu o inimă făcută din vâlvătăi de focuri nemuritoare, precum a noastră, a oamenilor. Ești frumoasă. Să știi că ești. Când te apropii de mine, te pliezi pe fiecare trăsătură a mea, pe fiecare cută a sufletului, îmi înțelegi și absorbi fiecare oftat, fiecare interogație și silabă nerostită, iar atunci când stăm lipiți, unul de celălalt, variațiile de temperatură din trupurile noastre ne trădează gândurile. Noi doi ne cunoaștem și recunoaștem doar cu vârfurile degetelor și viața ne e scrisă în linia pulsului celuilalt, în linia buzelor întinse într-un zâmbet mai real decât existența însăși, și în ritmul inimilor, ce comunică în morse.
 
Și totuși, pentru cei care vuiesc în jurul nostru, noi doi nu suntem decât o pereche de orbi. Doi orbi blestemați de fericire să se vadă doar unul pe celălalt. Poate ne e mai bine așa, fără să ne fie deranjată privirea de trup. Poate ne e mult mai bine. Nu ne dorim niciunul să fie altfel. Suntem noi. Suntem doi nevăzători absurzi și fericiți. Ce se iubesc. Noi nu ne-am născut ca ceilalți, cu ochii rotunzi, făcuți după forma pământului, ce nu se pot roti și care văd numai o parte a cerului, neștiind că n-o să vadă niciodată ceea ce numai noi putem vedea, și anume partea răsturnată din oameni. Nu avem ochi decât unul pentru celălalt, suntem doi orbi, doi senzori ce se iubesc, și pe care ne-a învățat câte ceva intimitatea, oamenii și cărțile. Noi doi am comis diferite vorbe, dar am și tăcut. Am tăcut împreună. Ne-a învățat câte ceva și marea, dar și noapte. Și pomii. Uneori a fost cam târziu. Dar din dragostea ta am învățat cum să nu. La fel cum de la Beethoven am învățat amândoi că poți face lumină din aproape orice: intimitate, oameni, cărți, mare sau noapte. Ba încă și din absențe. Atâta lumină că nu-ți mai trebuie nici măcar văz: o poți compune din sunete. În rest, orbești, asculți, orbești, asculți...




 

6 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Nu știu exact, dar sunt mulțumit că știu măcar că pâlpâie, că are zvâc, încă, sufletul meu, zic.

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. E tot ce pot să sper. Dar nu îndrăznesc să zic mai mult.

      P.S.: Ai acolo jos în stânga, când scrii un comentariu, o căsuță cu: Anunță-mă, cred că dacă bifezi căsuța, vei primi pe mail când se scrie un nou comentariu. Cred. :D

      Ștergere
  3. nu am cuvinte exceptandu-le pe cele de lauda... keep going robi

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulțumesc Răzvan, au ajuns la corazon aprecierile tale :)

      Ștergere