duminică, 8 iunie 2014

Despre rezistență - într-un ocean de opulență



Opulență. Surplus. Un rococo de suprafață. Puțin mai mult din aia, puțin mai mult din cealaltă. Și neaparat mai mult ca celălalt. Și totuși un om este bogat direct proporțional cu numărul de lucruri pe care își permite să le lase în pace. Așa să fie? Poate unii se opun milionarilor pentru că ar fi periculos să fie puși în locul lor. De ce nu? În esență, știu că viața e bogată. E chiar mai mult decât îmi trebuie. Am senzația că aș putea trăi atât de bine cu atât de puțin... Până și gândurile acestea pornesc dintr-o necesitate de mai puțin”. Dar aș vrea să-i întreb pe ceilalți: lor câtă viață le trebuie? Numai că întrebările nu folosesc la nimic.
 
E încă surprinzător și totuși explicabil faptul că oamenii nu știu cum să se poarte în fața bogăției. Am observat, deunăzi, bolnavi, oameni săraci, oameni cu viață puțină, cu posibilități de viață puține care știu, în termeni surprinzători, ce vor. Ați observat că ei știu întotdeauna ce vor? Adică au un sens numai al lor, un idealism aparte și știu întotdeauna în care Dumnezeu să creadă. Iar de cealaltă parte a baricadei, mișună debusolați oamenii bogați în viață, oamenii sănătoși, oamenii puternici, toți cei care întârzie în bunurile lor și nu mai dau nimic. Și observi cum creația, sensul, ideea, sunt ale omului sărac. Ale omului simplu.
 
Azi, sunt zen. Și dau povețe de parcă aș fi un hidalgo necunoscut din spatele unei mori de vânt (hidalgo, în spaniolă, provine de la hijo de algo – fiul cuiva care a fost cineva, de spiță nobilă) călare pe a mea indefinită mârțoagă Rocinanta. Și recit din ceea ce văd. Și zic că nu e bine să te pierzi în fața bogățiilor vieții. Adică să nu te lași făcut. Și nici să crezi că istoria este singura realitate și să te lași născut, trăit, reprodus, asasinat, în consecință.  Ba cutez să zic că ar trebui să încercăm, la nivelul gesturilor simple, o rezistență împotriva istoriei, împotriva curgerii, împotriva curentului, împotriva vieții joase.
 
Viața e bogată, bine. Am înțeles. De aceea voi căuta să o simplific. Până la urmă, de ce să apropii străduitor ideile de viață, să le multiplic la infinit, să le calitativizez, să fac din ele lucruri colorate local - și să nu declanșez de fapt o contrarevoluție: să apropii viața de idee. Trăirea de esență. De ce s-o modific pe ea în sensul ideii?
 
Așa am să procedez. Am să-mi fiu profesor. Și-o să-mi simplific viața. O să iau din ea bucăți mari, toturi - și voi opera cu ele. Ca un chirurg care lucrează numai cu instrumente necesare. Ce nevoie am de rest? La urma urmei, nimeni nu spune că nu există un rest în afară de idee. Dar, cu sau fără el, înțelesul lumii este același. Și înțelesul ăsta rezistă. În orice fel de condiții. Când vine viața peste mine, voi fi pregătit cu schemele. N-o voi lăsa niciodată să mă acopere cu opulența ei, cu surplusul, cu ispititorul rococo de suprafață. O să am întotdeauna ceva cu care să ies la suprafață: ideile.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu