joi, 1 ianuarie 2015

Eforturi de memorie



Am sentimentul că noi doi ne-am mai întâlnit pe undeva, frumoasă fată. Spune-mi, tu îți amintești? N-aș crede. Și totuși, sunt sigur. Sunt absolut sigur că ne-am mai întâlnit pe undeva, frumusețe feminină ce cu atâta încăpățânare încă mă bântui. Probabil pe când eram două pietre strălucind pe o catifea verde, două pietre uitate, știi tu, undeva la adăpost, în peștera celor 40 de hoți. Ba nu. Stai puțin. De fapt, cred că mă înșel. Cred că se întâmpla pe când ne acomodam amândoi cu pielea celuilalt, cu primele miresme tropicale ale planetei, cu primele tentații ale trupurilor pereche, știi tu, undeva pe continentul Gondwana, după ruperea Pangeei, exact, pe când eram doar noi doi, nimeni altcineva, sub luceafărul de dimineață, gonind înfometați ca doi cai în galop. Sau nu. Mi se pare mai degrabă că era seară și cuibul ne era cald încă, de la focul părăsit, și noi ne pierduserăm de caravană și în urma noastră umbrele creșteau limbi înfometate și înfometați parcă devenisem și noi, așa cred, mai ales că ne sculasem devreme în ziua plecării, iar părul ne lucea de rouă și limba ne lucea de dorință, ca pânzele de păianjen în vie toamna târziu. Ah, nu. Cred că noi ne-am mai întâlnit când încă nu fuseserăm alungați din Grădină, pe undeva pe la New York, Barcelona, Istanbul, Acapulco sau poate Melbourne? La Cluj? Nu, stai, ascultă, acuma știu, noi ne-am întâlnit pe când eram doi șerpi miraculoși gonind fericiți prin oceanul primordial, pe când soarele se topea din înalt, în vremea când nici măcar o clipă nu ne scăpam unul pe altul din ochi și inventasem dansurile toate și pe când Dumnezeu însuși nu-și găsea cuvintele pentru splendoarea alergării noastre, îți spun, domnișoară, cu mâna pe inimă și sufletul limpede că noi doi ne-am mai întâlnit, categoric, iar tu știi mai bine ca oricine că lucruri de genul ăsta se mai întâmplă uneori, în viață.







4 comentarii:

  1. Și dacă tot ne alergăm de-atâtea vieți și tot ne recunoștem după acel ceva , ce-ar fi să ne oprim puțin și să ne așezăm aici pe marginea asta de lume ? Ce-ar fi să povestim fără cuvinte ce s-a născut chiar inainte de cuvânt ? :)
    Le-aș povesti și lor cum mă cântai și îți dansam în mare, cum mă scriai și îți citeam pe buze . Le-aș arăta cum m-ai găsit întâia oară , acolo unde cerul săruta pământul și îi promitea o veșnica îmbrățișare .
    Acolo eram eu pentru că erai și tu, iar ochii ăia de pământ priveau albastrul tău infinit .
    Noi doi ne-am mai întâlnit cândva , suflet frumos :) și de atunci ne tot căutam ...

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce-ar fi să mă lași să-ți citesc pe buze? Ce-ar fi să-ți traduc pielea, văzul, și vrerea? Ce-ar fi să te văd în toată splendoarea ta, dezbrăcată de așteptare, ce-ar fi să te văd așa cum bănui că ești, ca o maree la picioarele unei nimfe? Ce-ar fi să-ți așez Luna pe un portativ și simțurile să ți le extaziez cu muzica trupului meu? Ce-ar fi să ne sorbim unul altuia tăcerile? Sau neastâmpărul? Sau pasiunea? Sau focul din noi? Ce-ar fi să alegem zilnic împreună un alt anotimp în care să creștem dragostea noastră în lumina fericirii? Spune-mi, ce-ar fi?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere
    2. Ar fi aici și ar fi acum
      Și ar mai fi ceva ...
      Ar fi al meu de alb nebun
      O Lună și iubirea sa.

      Aș fi tu și ai fi eu
      Și o maree la picioare .
      M-ai cauta și te-aș gasi mereu
      Să mă dezbraci de așteptare

      Ștergere