Când îmi zâmbești mă
simt un fel de pictor. Iar acolo, în ochii tăi luminoși, aleg pânza și
culorile, solventul. Rama ți-a pus-o altcineva. Probabil. Mie mi se pare
oblică, scoasă dintr-un lemn alunecos. Orice ramă te obligă, îți arată de fapt
limitele, dacă nu le știai. Zâmbește-mi tot timpul, ca să pot picta Orientul,
fiindcă de acolo știu eu că vine lumina, curmalul, nodul gordian, alfabetul,
cămila, lăcusta, baia, fisticul, hârtia, tâmâia, pelerinajul, surla, scrisul, mirtul,
purpura, moneda, mătasea... Când te privesc, văd toate femeile frumoase care au
stat martore la nașterea acestora. Și mă gândesc că toate darurile acestea au
venit pe rând, nu toate odată, cu anii, uneori fără să știm, pe tăcute. În
galantare, în galioane, în amiaza mare, pe corăbii, tainic, aduse de vânt, în
legende, din fericire sau din păcate. În saci, noaptea, în baloți și toiage de
bambus. Crede-mă, dacă nu m-ai privi atât de tandru mi-ar fi greu să așez toate
acestea într-un singur tablou. Ar fi ca și cum aș încerca să rescriu toată
istoria pe un bob de orez. Chiar și așa, îmi spun că merită încercarea, mai
ales acum, când sânii tăi mă pun pe gânduri, când perspectiva se curbează mereu
precum luminile nordului și ne crește o pieliță protectoare pe ochi. Șterg
schița și o iau de la început, îndrăgostit permanent de chipul tău, care îmi
aduce aminte că în fiecare zi explodează câte un muzeu prin care noi ne plimbam
cândva fără teamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu