O femeie în uniformă,
adică un ghid al muzeului în care mă aflu, îmi zâmbește în timp ce eu îmi notez
denumirea unui tablou așezat exact pe peretele din spatele ei. Aș vrea să-i spun
că pictura asta are ceva mai mult și mai frumos chiar decât Guernica lui Picasso, dar din încăperea alăturată se aude zgomotul dezlănțuit al
unei mulțimi care se apropie amenințător de galeria în care mă aflu eu –
singura galerie din muzeul Reina Sofia
aglomerată într-o joi după-amiază – dar îmi mușc buzele și decid să nu-i mai
spun nimic.
Am o slăbiciune pentru
tendința exagerată a anumitor tablouri și pictori de a ilustra nuduri feminine cu șoldurile largi, mai
largi decât am văzut vreodată în realitate, dar și pentru jurnalele scrise de
mână ale marilor artiști, și mai ales pentru scrisorile de dragoste trimise de
aceștia muzelor lor.
Îmi place să privesc dintr-un
unghi al meu cuplurile de îndrăgostiți
care vin aici, să studiez bărbații cărora li se văd venele prin brațe,
cicatricile de pe piele și tatuajele ascunse în timp ce le șoptesc iubitelor
câte ceva la ureche despre arta abstractă, chiar dacă (recunosc) asta mă face
să mă gândesc la tine, la felul în care știai să stai lângă mine în tăcere,
ținându-mă de mână și ascultându-mă până la capăt, așteptând blândă și
zâmbitoare să-ți șoptesc că nu încerc de fapt să-ți demonstrez nimic.
Îmi plac priveliștile
grădinilor spaniole, dar mai ales sunetul
fântânilor arteziene de vară.
Îmi plac fetele cochete
care vin să viziteze muzee de artă în rochițe scurte și negre, cu părul lung și
încâlcit în bucle, care stau pe vârful picioarelor și care își țin mâinile
împreunate la spate, în fața unor pânze de două ori mai înalte decât ele.
Și da, învăț treptat să
mă plac și pe mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu