Azi, îți desfaci
coapsele cu dexteritatea unei Albă-ca-Zăpadă care a încetat să mai viseze la
prinți și castele. Te-ai schimbat, te-ai șters, te-ai înecat cu timpul în iatacul
obscur al unei urbe arhicunoscute pentru domnișoarele ei full-option. Parcă
descinzi dintr-o altă lume, adulmeci trupurile cu setea vânătorilor de comori,
îți urmărești interesele mărunte într-un amalgam de ego-uri înfiorător de
rotunde. Ești prinsă într-o lume cosmo, unde fiecare și-o trage mai nou unul
altuia pe limba predecesorilor săi. Îmi amintesc de tine când țâșneai ca o
cometă în spațiu. Când aveai solzi strălucitori în păr și genunchi de bronz. Te
văd, dar nu mai jubilez pentru asta. De fapt, azi tot ce fac e să reconstitui căderea
ta cu satisfacția ironică a unui Tarantino clonat.
Astea da comparații scoase parcă din Pulp Fiction! Dar, în final, revin la ceea ce spuneam mai devreme, acum vreo 2-3 posturi. Nu-ți șade bine deloc vorbind cu regret și cu un oarecare dispreț (deși e mult spus).
RăspundețiȘtergereScrie despre dragoste, dar scrie cu pasiunea unui novice într-ale dragostei.
Scrie despre oameni, dar scrie cu mirarea unei persoane care de abia a înțeles cât de diferit este un om de altul și de altul.
Scrie despre mare, dar scrie cu intensitatea cu care valurile lovesc digurile.
Iar, astfel, toate scrierile tale vor fi pline de lumină și, cum spuneai tu, „smulgătoare” de zâmbete!
Am experimentat diferite genuri, știu însă că scrisul luminos mă prinde cel mai bine. Am luat fiecare sfat al tău pe îndelete și o să-l pun în aplicare, dragă Zoe.
RăspundețiȘtergereDe mâine o să scriu luminos despre dragoste, într-un fel sau altul.