Câte ceva despre Drepturile Închipuite ale Animalelor

De câte ori văd un film de desene animate în care animalelor li se atribuie voci umane, gesturi și expresii specifice cu precădere urmașului binecuvântat al maimuței, în diverse producții expediate consumului comercial și superficial, precum Rango, Madagascar, Ice Age, Kung Fu Panda, Shrek, Poos in The Boots, Rio, etc, mă gândesc la Drepturile Închipuite ale Animalelor. Vă rog, nu râdeți! Nu încă, cel puțin. Să vă întreb altfel: v-ați gândit vreodată cum ar fi dacă, de exemplu, toate animalele lumii s-ar întâlni la o convenție extraordinară, într-un loc în care să adopte o Declarație proprie care să le apere drepturile împotriva abuzurilor conversaționale superficiale revărsate asupra lor de către om? Eu am încercat recent să fac un asemenea exercițiu de imaginație. Pentru că, recunosc, mă enervează uneori tăcerea lor. Și mai ales lipsa lor de reacție. Cum spunea și Jean Baudrillard (într-o lucrare senzațională, Simulacre și simulare), la animale nu problema ecologică a supraviețuirii lor e importantă, ci mai degrabă cea a tăcerii lor. Într-o lume nebună în care nu se face nimic altceva decât se vorbește, sub semnul autoritar al semnelor și discursului, mi se pare că tăcerea animalelor (lipsa lor de reacție) apasă cumva din ce în ce mai greu pe organizarea noastră de sens.

 

Eu cred că adoptarea unei Declarații a Drepturilor Animalelor ar însemna mult mai mult decât toate atitudinile revoltate și mesajele pacificatoare ale organizațiilor pentru drepturile animalelor, care se isterizează de mama focului dacă, spre exemplu, Obama sau Madonna omoară, în direct, o muscă. Sau decât dragostea snoabă a celor ce aleg să cumpere, ca produse, din raioane specializate, animale. Pet-uri, cum se spune în lumea bună. A celor care achiziționează animale pentru odraslele lor, avide de jucării vii, manevrabile printre plantele sau mobilierele de apartament, în colivii sau acvarii, experimentând rolul stăpânilor care le raționalizează traiul. Din păcate, noi oamenii contribuim cu mare drag la toată această industrie a pet-urilor, deși, pe de altă parte, ne declarăm a fi împotriva abuzurilor de tot felul.

 

Sigur, se vor găsi întotdeauna tot soiul de deontologi care să afirme că, până la urmă, doar mesajul contează. Că tăcerea e doar o aparență, că animalele comunică, ne răspund, numai că noi nu le înțelegem. Într-un fel, industria pet-urilor e abominabilă. Nu știu nici dacă, de exemplu, Esop, La Fontaine, Ranetti, Grigore Alexandrescu sau Ivan Krâlov ar mai fi astăzi de acord cu ideea asta. Bineînțeles, animalele sunt făcute să vorbească, în felul lor, posibil chiar în toate felurile, unele mai puțin inocente decât celălalte. Ele au rostit discursul moral al omului în fabulă. Și tot ele au fost cele care au suportat discursul structural în teoria totemismului. De fapt, animalele își livrează în fiecare zi mesajul lor obiectiv – atât anatomic, fiziologic, genetic – în laboratoare. Culmea, ne-au ajutat, indirect, să ne livrăm și noi oamenii mai eficient mesajele între noi. Ele au servit drept modele de virtuți și de vicii, și au fost, la nevoie, modele energetice sau ecologice, mecanice sau bionice, au jucat un rol important și în registrul fantasmatic al inconștientului și, în cele din urmă, au fost chiar și modele ale deteritorializării dorinței. Le-am folosit drept cobai, model sau alegorie (să nu uităm nici de întrebuințarea lor alimentară), și ele și-au menținut permanent tăcerea. Și-au menținut, altfel zis, discursul de rigoare. Practic, ele niciodată nu ne vorbesc cu adevărat, deoarece pentru noi ele nu furnizează nimic altceva decât răspunsurile de care avem nevoie.

 

Din punctul meu de vedere, filmele de desene animate și toate imaginile pe care ni le-am construit în timp despre animale nu reprezintă nimic altceva decât oglinzi false ori ecouri surde. Să fim serioși, rătăcirea în natură a animalelor nu e decât un mit. De fapt, animalele nu au rătăcit niciodată și nici nu au fost niciodată deteritorializate. Iar natura liberă, virgină, nelimitată, în care ele pot rătăci după bunul plac, nu a existat niciodată, decât în imaginarul de ocazie convenabil omului. Animalele au coexistat dintotdeauna cu noi, asumându-și tăcerea proprie ca pe un soi de răspuns, ori de umor negru, habar nu am. Rămâne să mă mai gândesc mult timp la asta de-acum înainte.