Despre serpentinele tăcerii profunde

N-am știut când să tac. Și nici când să las deoparte cuvintele. Iar acum aud viața că încearcă să-mi murmure câte ceva. Irosirea timpului îmi pare a fi cea mai cruntă apăsare, și cea mai usturătoare dilemă. Vezi tu, a distinge o privire de alta, un cuvânt de altul, a înțelege că orice pas lasă o urmă, sau o amprentă, asta nu-i la îndemâna oricui. Ci numai la îndemâna celor care știu să tacă. Poate că există un sunet de fundal al universului care ne spune tuturor celor care am învățat câte ceva din tăcere despre semnificația umbrei ce dansează mereu lângă noi, ușoară ca o adiere sau aspră ca un chin. Ideal ar fi să nu ne mai întoarcem capul, brusc, anapoda și inutil, ca o pisică ce se sperie de propria imagine reflectată în oglindă. Și să înțelegem că fiecare clipă de liniște profundă ne poate învăța să împărțim bucata de drum ce ni s-a dat cu povestea și zâmbetul celuilalt, cu picăturile de rouă sau cu o frunză fragilă și îndoită, care a învățat în tăcere să deslușească prin apă și aer toate capriciile vântului.