Se zbat
în mine plămâni cu aer primăvăratic și mă apasă mai multe respirații dense de păsări care se iau la întrecere cu ritmul inimii. O inimă făcută vrej la capete. Așteptarea se irosește deja singură în fașă. Nu mă mișc. Nu mă pot mișca.
Câteodată, amintirea se agață de
mine. Mă ține locului. Imagini indescriptibile se spațializează descendent în capul meu, într-o vâscozitate asemănătoare scurgerilor de
păcură, disputate între albul îndoielnic de spital și negrul incinerărilor în serie. Întorc capul pe stradă. Aud un nume familiar. Prea familiar poate. În felul ăsta se detonează afectiv în mine cuvântul șansă. Sau șansa unui cuvânt. Habar
nu am. Mi se face dor de vremea bună
de afară la fel cum mă apasă usuturător dorul de prietenii mei vechi. Parcă-i și văd. Înșiruiți în jurul focului
înalt. Cu privirea ațintită înspre jar, ca să nu li se vadă ochii. Am uitat cum pâlpâie flăcările în ochii lor, de când
au plecat cu toții departe. Departe
de tot, dincolo de marginea ecoului absurd. Cu toate acestea, încă păstrez mereu un loc liber lângă foc.
Just in case. Un loc al cărui frig
de iarnă târzie mă trezește din când
în când. Uneori, mă mai întreb ce văd
ei în locul ăsta gol. Pe cine văd. Nu știu. Dar atunci când obosesc, îmi sprijin privirea peste șapte stejari, înghesuiți în linia de la orizont. Acolo unde altădată
improvizam un leagăn al detașării. Bizar, aici par atât de inerte lucrurile și atât de apropiate. Uneori, le cântăresc pe rând cu acribia medicului legist care speră să descopere cauzele
concrete care duc la eșec. E
după-amiază, dar pare a fi seară tot timpul. Judec la rece trupul și
comportamentul zilei, pe care-l întind
pe masă, pentru autopsia finală. Cine știe, poate mâine am să revin la sentimente mai bune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu