Îți pregătești un bol
cu fulgi scufundați în lapte, un mix de tip granola bar. Nu îți prea plac,
poate de aceea uneori îi mai scufunzi până și în ceașca de cafea, cafea care nu
îți place neaparat nici ea. Repeți experimentul ăsta de vreo două ori, până ce realizezi că tot melanjul ăsta nu e
nici mai bun și nici mai gustos. Deschizi larg ferestrele, privești trecătorii
de pe trotuar, iar apoi pornești televizorul, îți torni și mai multă cafea,
probabil pentru a acoperi zațul rămas undeva pe fundul cănii, și îți trece
timpul cu stomacul plin de creme și cu sufletul plin de cofeină. Cumva, te
simți obosită din nou deși despre somn nu poate fi vorba aici. Îl tot aștepți.
El e undeva departe, departe, departe de tot. Atât de departe încât tu continui
să mănânci și să bei lucruri care nu îți plac sau să te arzi la degete din
cauza ibricului fierbinte, degete pe care le-ai putea astâmpăra sub apă rece.
Dar nu procedezi așa, tu știind mai bine ca oricine că așteptarea doare, arde
și mai apoi provoacă cicatrici. Așteptarea este, de fapt, partea cea mai rea.
Și partea cea mai lungă. Tu știi cel mai bine asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu