luni, 19 august 2013

Pe unde mai umbli, femeie?





Mi se pare că azi, e din ce în ce mai greu, dacă nu chiar imposibil, să găsești femeia aceea reală, distinsă, discretă, elegantă, moderată, și corectă cu ea însăși. Vezi tu, am realizat, în ultimul timp mai ales, că toate femeile pe care le plac sau le simpatizez sunt femeile ale căror atribute le asociez cu simplitatea, cu faptul că nu ies în evidență într-un mod dezordonat, umflat și artificial. Paradoxal, am ajuns să observ ce e de neobservat. Adică acele femei care nu depun eforturi monumentale ca să pară ceea ce nu sunt și nici nu vor putea fi niciodată. Deunăzi, de exemplu, am schimbat câteva impresii cu o prietenă care mi-a pomenit, printre altele, de Pygmalion, arhicunoscuta piesă de teatru a lui Bernard Shaw. Conversație care mi-a smuls numai zâmbete și mi-a pus imaginația la lucru, aducându-mi aminte de Eliza Doolittle, femeia transformată într-un experiment eșuat de Henry Higgins, un profesor snob care crede că prin șlefuirea limbii rudimentare a Elizei, o poate transfera în lumea elitistă din înalta-clasă a femeilor londoneze. Sigur, piesa nu e decât o reinterpretare modernă a mitului lui Pygmalion, unde Pygmalion realizează din fildeș sculptura unei femei de care se îndrăgostește și căreia, din milă, Afrodita îi dă viață, pentru ca mai apoi din uniunea lor să se nască Pathos (suferință – în limba greacă). Shaw intuia, încă de acum câteva decade, realitatea zilelor noastre, și anume că, printr-o magie ieșită de sub control, femeia timpurilor noastre, care și-a înțeles prost egalitatea ei cu bărbatul, s-a transfigurat dinn modelul androgin clasic, în cel emo-depresiv-neînțeles, ori în modelul înecat în sclipici și pretenții de mari divă căreia i se pare că frumusețea e o condiție sine qua non de a obține orice în viață.
 
În ultimul timp, mi-am reîmprospătat amintirile cinematografice revizionând pelicule nemaipomenite de la mijlocul secolului trecut, acolo unde personajele unor femei formidabile nu au făcut decât ca, într-un final, să-mi întristeze și mai mult așteptările vis-a-vis de femeia contemporană mie. Există deja mii de bloguri, articole de presă, articole mondene, eseuri, în care ni se cere nouă, bărbaților, cum să tratăm sau să iubim femeile. În care femeia e urcată pe un piedestal fără fond, pierzându-se definitiv din vedere că femeia nu mai e cea fost și că problema trebuie căutată întotdeauna prima dată în interior. Femeia reprezentativă a timpului curent e fie roz, artificială și superficială, certată cu decența, bunul simț și gramatica limbii române, fie neagră, depresivă și tristă, un fel de relicvă a unor vremuri demult apuse, în care, femeie fiind nu îți trebuiau prea multe lucruri complicate ca să fii fericită. Femeia pierdută a timpurilor noastre e încâlcită între ițele unei existențe complicate, în care feminitatea ei pare inutilă și căzută pradă vremurilor de veșnică tranziție și metamorfoză. Femeia zilelor noastre e prizoniera prea multor haine și are din ce în ce mai puțin timp pentru șlefuire interioară, ea devenind, oarecum, amnezică.
 
Cred că o femeie adevărată trebuie să fie prietenă la cataramă cu rochiile și tocurile, dar și cu finețea și rafinamentul, cu zâmbetul, cu elasticitatea sonoră și creativă a limbii române. O femeie de admirat și-a scos din vocabular de foarte mult timp adjective sau apelative precum: grosolan, bârfitor și vulgar. Ea a învățat foarte bine lecția despre decență și despre frumusețea care se volatilizează dacă nu e susținută de un caracter frumos. O femeie adevărată vorbește puțin și spune multe, e sensibilă, e romantică și sentimentală. Ea știe că valoarea ei nu e dată de numărul paharelor de vin, de numărul zilelor în care și-a îngenuncheat bărbatul sau rivalele, de cifra pretențiilor, țipetelor și figurilor pe secundă, ci de numărul momentelor în care trebuia să fie rea și totuși a fost bună, în care trebuia să fie slabă și fadă și totuși a fost puternică și interesantă. O femeie adevărată știe că respectul unui  bărbat nu se impune, ci se câștigă, știe că sexualitatea ei nu e nemuritoare și nici nu e definită de lungimea (lipsă) a unei fuste sau de numărul XY-lor care o abordează frontal, pe străzile patriei în fiecare dimineață, pe stradă, în parcare, sau când se duce la serviciu, cu eterna replică ce faci păpușă?
 
Mi-e tare dor de femeile interesante, așa că, oriunde ai fi, femeie pierdută în spațiu și timp, revino în cotidian și ia-ți în primire locul pe care l-ai părăsit și atributele tale uitate!




 








11 comentarii:

  1. Fineţea şi rafinamentul nu se învaţă. Dincolo de aparenţe, Femeia şi Bărbatul sunt bine ancoraţi în malaxorul societăţii, sunt produse ale aceluiaşi sistem. Fiecare, deopotrivă, trăieşte un "amurg al zeilor"!

    RăspundețiȘtergere
  2. Problema cu genul asta de femei nu e ca sunt pierdute in spatiu si timp. Asa cum ai mentionat ele nu prea ies in evidenta prin spectacol si artificii:).
    Si atunci e de inteles sa crezi ca sunt pe cale de disparitie. La fel si viziunea ta despre o femeie adevarata. Sunt sigura ca daca toti barbatii ar avea aceeasi viziune sau cel putin una asemanatoare ar reveni mai multe femei interesante in cotidian :).
    Felicitari pentru cuvinte!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salutare, Alexandra,

      Multe femei sunt debusolate, din păcate. În societate funcționează principiul cameleonic al imitației. Altfel spus, când tu vezi în stânga și-n dreapta un model comportamental, un tipar de exprimare, îl iei automat ca pe un model pozitiv, asta fiindcă sunt foarte rare femeile care și procesează ceea ce exprimă, ceea ce consumă.

      O femeie interesantă nu trebuie să revină în cotidian. Ea trebuie să fie (interesantă) și atât. Va fi observată instantaneu, tocmai datorită suprasaturației existente deja prin majoritatea feminină.

      Sunt numai un zâmbet să te găsesc aici.
      te mai aștept cu drag și îți mulțumesc pentru cuvintele de apreciere.
      Mă încântă să aflu că uneori aceste postări au ecou. :)

      Ștergere
  3. Rafinamentul se învață, din păcate. Cred că femeia are un amurg venit prea curând, având în vedere că multe secole nu și-a putut etala și exprima în deplinătate eficiența. Nietzsche nu s-a gândit, din păcate, la femei, în speță, atunci când încerca să ne convingă de Amurgul Zeilor.

    Mă bucur să te găsesc aici, Adrian. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. poate că sunt naivă, dar eu cred cu tărie că ea, femeia pe care o cauți, există. poate că te-a citit deja sau dacă nu, atunci când o va face, se va mulțumi să zâmbească discret, fără vreun cuvânt, fericită că s-a recunoscut în apele cuvintelor tale. și atunci, ca de niciunde, un vânt îți va trimite un sărut spre tâmple. al ei. :)
    spune că nu am dreptate!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să știi că mi-ar plăcea să cunosc o asemenea fată, Camelia. Care să fi citit postările mele înainte de a se întâlni cu mine. Îți dai seama ce discuții interesante am avea de prima dată? Nu știu dacă există, dar ar fi o surpriză formidabilă să o întâlnesc. :)

      Ștergere
  5. Ce-i drept, în ziua de azi, multe femei au uitat că adevărata lor feminitate nu constă totalmente în nuditate sau, mă rog, în mai puțină textilă. Femeile nu se mai focusează pe „atragerea privirilor” cu ajutărul personalităților sau a caracterelor, ci prin portretizarea unor alter ego-uri împrumutate.

    Oricum, mă bucur că ai mai descris pe ici pe colo câte ceva despre Pygmalion și mă bucură nespus faptul că ai abordat un subiect destul de aprins în ziua de azi! :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Rafinamentul și eleganța s-au ascuns de zgomotul cotidianului și al mondenului însă nu cred că au dispărut.
    Cum ar fi posibil ca să se evapore binele din lume?
    Dacă femeia contemporană s-a transformat într-o bestie egoistă ți-a rămas doar imaginea și visul femeii vechi asemeni unei fantome ?
    Articolul tău despre femeie seamănă cu o monarhie care a căzut în numele "Libertății, Egalității, Fraternității" :)
    Dar foarte frumos, cuvintele tale cheamă la meditație !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aici vorbesc despre o tendință. Despre o medie, nu despre o majoritate. Dacă ai observat, vorbesc despre decadența artificială a femeii tocmai pentru că încă mai am un sistem de referință (adică alte femei reale, pe care le prețuiesc și admir). Prin urmare, binele din lume încă există. La fel și femeile reale. M-am raportat la trecut pentru că el poate fi un punct pentru un nou început, sau pentru o îndreptare a superficialității actuale.

      Mă bucur tare mult să te găsesc aici, Fată Morgană.

      Te mai aștept cu mare interes. :)

      Ștergere
    2. Chiar dacă vorbești despre o medie, tendința metamorfică a femeii secolului XXI este o realitate care cucerește din adolescență fetițele. Cu părere de rău, farmecul caracterului MODERAT pierde teren în fața unor idei feministe incorecte care condamnă femeile la singurătate prin celibat sau prin compromisurile bărbaților ce capitulează în fața "femeilor-căpitan".
      Cât de frumos ar fi dacă condiția femeii s-ar păstra precum sărbătoarea de duminică, seculară și imparțială.
      Plăcerea e de partea mea că am dat peste un blog demn de polemizări ! Mulțumesc!

      Ștergere
  7. Da, impresiilelegate între noi doi îmi dau mai mereu idei. Mi-ai aprins beculețul cu Pygmalion și-ți mulțumesc tare mult pentru asta. :)

    Așa e, te-ai exprimat foarte frumos: femeile împrumută ego-uri. Se plictisesc apoi chiar și de aceste ego-uri false împrumutate.

    Ești curentul electric care-mi aprinde beculețul, dragă Zoe. :)

    RăspundețiȘtergere