Mi-a plăcut foarte tare de Cioran când scria, în Amurgul gândurilor, că "hainele au creat mai multe iluzii decât religiile". Așa îmi explic, de pildă, de ce mi-am făcut un obicei din a studia cu desăvârșită solemnitate tricourile oamenilor. Nu știu prin ce căi oculte ale lumii mele interioare am ajuns să cred că, într-o anumită măsură, acești algoritmi de bumbac ar putea să-mi spună ceva despre omul pe care-l decorează. Prima obsesie pentru descifrarea oamenilor prin intermediul tricourilor cred că mi-a venit cu foarte mulți ani în urmă, când am văzut, pentru prima oară în viața mea, un tricou revelator. Eram la un concert, împreună cu niște prieteni și țin minte că acolo, într-un mediu în care bașii mângâiau urechile și tot felul de sunete ascuțite, aproape imperceptibile, alunecau pe dendritele mulțimii, animând rețeaua translucidă a neuronilor înecați în endorfină, exact acolo, l-am văzut pentru prima dată. Dacă tricoul nu mi-ar fi blocat câmpul vizual, cu siguranță nu l-aș fi remarcat, mai ales că era destul de obișnuit: alb, cu un text negru imprimat pe spate. Cum am reușit să disting literele textului, nu știu. Dar, odată sesizate pe retină, le-am simțit fix în cerebel, le-am asimilat în ganglioni și ficatul mi-a dat un ghiont complice, destul cât să încep să râd cu gura până la urechi. Tricoul mă dojenea încruntat și se răstea la mine: "Structuralistă-i mă-ta!" M-am distrat mai ales pentru că mama nu-i structuralistă, ci mai degrabă existențialistă. Oricum, pun rămășag că tricoul respectiv i-ar fi amuzat și i-ar fi scos din soclurile seriozității proprii pe toți marii structuraliști, începând de la Saussure și până la Malinowski, Radcliffe-Brown, Levi-Strauss sau Foucault.
Privind tricoul, vă mărturisesc că îmi veniseră pe loc o mie de idei, și a doua zi chiar îmi notasem unele, din care am să vă dezvălui una singură. Deci: se ia un tricou simplu, de bumbac, monocrom. Se lipește pe el, și pe față și pe spate, câte un dreptunghi dintr-un material impermeabil, negru, gros. Pe acest dreptunghi se scrie, în fiecare zi, cu tuș alb, Menu du Jour. Pe partea din față mâncărurile, iar pe cea din spate, băuturile. Sau viceversa, n-are importanță. Prețurile să fie rezonabile și mâncarea de calitate - asta era prioritatea mea când scriam meniul.
După experiența de la concertul respectiv mi-am amintit că am cunoscut acum câțiva ani la un festival de teatru, muzică și film, doi oameni care aveau istorii din astea mai ciudate cu tricouri. Primul, un polonez destul de sărit, era în mare amor cu System of a Down și venea la festivalul respectiv în fiecare vară cu câte un tricou pe care erau versuri din ultimul lor single. Al doilea, era un fel de Brit Hooligan, blocat în perioada optzecistă, când erau în vogă T-shirt-urile cu sloganuri. În fiecare zi apărea cu alt tricou, dar textul pe care-l afișa nu se schimba niciodată. Avea cel puțin zece bluze de culori diferite, cu același slogan: "Ladies and gentlemen, many T-shirts have been sold since World War I. And this is one of them."
Când mă gândesc că în America, tricoul a funcționat multă vreme doar în armată, fiind purtat pe sub uniformă, simt un val de recunoștință față de cei care i-au schimbat pentru totdeauna rostul. Asta e, sunt și eu, cum zicea Warhol, o persoană profund superficială. Dar îmi plac tricourile. Primii care l-au îmbrăcat în public fără să-l mai asezoneze cu alte haine au fost John Wayne, Marlon Brando și James Dean. Acesta din urmă a și consacrat T-shirt-ul ca obiect de îmbrăcăminte, datorită vestimentației din filmul Rebel Whitout a Cause. Și iată, statisticile ne spun astăzi că ar exista în lume peste 1,5 miliarde de tricouri. Cu fotografii, imprime-uri, broderii, cu sonerii și texte. Pe ele poți citi tot felul de lucruri: cuvinte scrise cu litere de-o șchioapă, articole de ziar pe două coloane, nume, fișe de identitate sau pur și simplu idei pe care unii le-au considerat demne de comunicat.
Cred așadar că tricoul a revoluționat cu adevărat noțiunea de message board, fiind acceptat încă din anii 60 ca mijloc de reclamă și de exprimare. Primul tricou care mi-a aprins un beculeț a fost autoreferențialul Tricou alb cu mâneci scurte, acest Ego sum qui sum al T-shirt-ului, care s-a perimat de câțiva ani buni în favoarea altor trend-uri. Mi-a plăcut mult și tricoul preferat al unei colege de facultate - unul cu Culture of Bali. Arăta exotic, dar decent. Următorul în top a fost unul pe care l-am văzut în ceva film al cărui nume l-am uitat, care era foarte bine croit, ușor evazat, cu un slogan imprimat pe el: A book is new when you haven't read it yet (Inspirat dintr-o reclamă la un anticariat din New York). Și, de curând, am descoperit o bluză, pentru bărbați, pe care scrie SUM, ESSE, SUNT. Purtătorul era - ușor de ghicit - profesor de latină. În aceeași linie, un prieten care a terminat matematica și-a inscripționat un tricou cu niște figuri din studiul lui preferat de geometrie neeuclidiană. Pe modelul serialului The Big Bang Theory. În timpul săptămânii am, totuși, alte preferințe: îmbrac des cu tricou cu Einstein care scoate limba (albastră, sîc!), un tricou cu Charlie Chaplin sprijinind-se de un baston, iar dacă merg la fotbal deseori îl iau cu mine pe Kurt Cobain sau pe Jon Snow.
Anul acesta am văzut milioane de tricouri: pastelate, inscripționate, fosforescente, cu îngeri, fără îngeri, violete, galbene, cu ornamente, cu etichete, spălăcite, hextatice, agresive. La fel ca proprietarii lor. Dar eu de două zile port numai tricouri cu desene animate. Și habar nu am ce spune asta despre mine. În afară de faptul că nici mama mea și nici ale celorlalți nu sunt structuraliste. Dar cred că pot deveni oricând. Pentru asta, am nevoie doar de un tricou și-un marker.
Iar poate așa, reușesc totodată să-l contrazic post-mortem și pe Warhol, care susținea sus și tare că "prin 1960, cred, oamenii au uitat ce sunt emoțiile și nu și-au mai amintit niciodată".
Pe bune acum, oare mama lui Warhol o fi fost structuralistă?
