Melodia perfectă are întotdeauna buzele roșii. E gustoasă ca mustul de noiembrie și zâmbește pe umărul tău până-ți înfige în inimă tocul cui. Ea schimbă cu ușurință parfumul și găsește mereu drumul cel mai scurt către șira spinării. Apoi atacă cu sensibilități aparte vrând să-ți transmită ilustrativ că de fapt viața e muzică și muzica e viață, nimic mai simplu, dar și că doi oameni pot fi, prin ascultare adâncă, prin dragoste și sunet, doi hoinari rătăciți benevol în Cuba anilor 60, pe o terasă somptuoasă cu orchestră, unde probabil cântă Beny Moré și unde cu toții am părea prin teleportare atât de tineri și stupid de frumoși. Ce e muzica de fapt dacă nu o mică aventură în fața clipei ce trece pe lângă noi dansând dar și apropiindu-ne cu încă un pas de chintesența dragostei?
Luni. O zi în care circumvoluțiunile mele atipice - odinioară contaminate în exces de rebeliune existențială - rămân scurtcircuitate fatal din clipa scrijelită pe răbojul destinului de nimbul tău mult prea albastru și izbit vremelnic de ecoul întemnițatului meu suflet.
Marți. Marți urc un milion de trepte alături de tine, ating dacă vreau un petic de cer, gust și puțină ambrozie, ba chiar nisip îmi curgi prin cord din auricul în ventricul și mi te furișezi în sânge și-alergi odată cu el pe circuitul sensibilității mele axiomatice.
Miercuri. Ziua când îmi legi visele în celulele tale, modelându-mi adn-ul care se reinventează de la o clipă la alta, cameleonic, când îmi clonezi sufletul după zâmbetul tău, până devin țipăt, până mor de tine epidemic, incurabil fericit, ca un fel de dinozaur divin.
Joi. Joi aștept sărutul tău ca solnița cu sare, ca un om înfometat de dragostea femeii mult prea iubite, joi aduce seara când bați la ușa mea desculță și-mi atingi cu degetele lungi clapetele sufletului ca într-un cântec ritmat de-al lui Ray Charles pe care nici nu l-a scris încă.
Vineri. Aduce orele când te plimbi agale pe neliniștea din somnul meu, când mă faci să cred c-am regăsit paradisul pierdut, când uneori mă visez pian iar tu îmi guști fiecare clapă demonstrându-mi fără echivoc că nimeni altcineva nu m-a penetrat atât de ușor și atât de adânc până în cele mai de taină colțuri ale sufletului.
Sâmbătă. Timpul perfect pentru a medita ce atingere delicată au inventat îngerii când te-au plămădit pe tine, pentru a realiza că nimeni altcineva nu mi-a luat în căușul palmelor inima pentru ca mai apoi apropiind-o de buze să-i șoptească "uite, te-am croit după chipul și asemănarea mea, adică chinuitor de dulce, amețitor de vie, înstelată ca o noapte polară în care te-am visat alergând prin stepa trupului meu flămând."
Duminica. Ziua când dragostea și mângâierea pe care o porți explodează, până ce mă pierd adulmecându-te în liniștea buzelor încălzite, pe mugurul sfârcului dat în pârg, cu toate degetele tremurând pe claviatura pianinei ascunse în oaza binefăcătoare a trupului tău, unde mai nou obișnuiesc să mă scufund și să-mi răcoresc pupilele dilatate, ziua când știu cel mai bine cât de flămând am fost și cum m-a mistuit setea, praful, și toți ciulinii drumurilor cu sens unic și taxă de parcare până ce te-am întâlnit pe tine, până m-ai strâns în căușul palmei și m-ai modelat după chipul tău și m-ai ascuns sub coasta stângă, departe de lumea bolnavă, ca să trăiesc și să mor spre a renaște numai în trupul tău, unde întreg îți aparțin și unde ești a mea cu fiecare parte.
M-am gândit să-ți scriu despre fericire. Dar mi-am dat seama că fericirea o învăț zilnic de la tine. O învăț privindu-te cum zâmbești, cum râzi din senin, cum tresari și cum știi să te bucuri sincer. Știu, poate că oamenii mari nu sunt fericiți tot timpul. Cu cât trece viața, fericirea nu se mai calculează în ani, ci în secunde. Mirarea îmi vine câteodată și din faptul că secundele tale sunt atât de intense. Și tu pe toate mi le dai mie. Asemenea celui mai zglobiu copil. Sunt fericit și mă bucur că tu poți fi copil. Numai copiii pot avea parte de o nemărginită fericire. Nici nu știu cum ar trebui să-ți mulțumesc. Dar vreau totuși, să îți "mulțumesc" pentru că realitatea vieții am confruntat-o cu izbândă numai cu ajutorul tău, prin toate bucuriile pe care le-ai transmis. Bucurii și trăiri care ne-au întărit și fortificat sufletele într-un mod care întrece orice alăturare săracă de cuvinte. Nu știu nici de ce oamenii sunt atât de complicați, nici de ce aleargă atât de mult după fleacuri, la fel cum nu știu nici de ce în lume ura și ignoranța e mai frecventă decât dragostea sau unde dispare dragostea, dar atât cât îmi va sta în putere, te voi feri de toată răutatea lumii. Noi, ca unul pentru celălalt, suntem paznicii sufletelor noastre, unul de noapte, altul de zi. Și lumea o vom descoperi de-acum înainte numai împreună. Ce zici? Știu, fericirea este ascunsă în lucruri imposibil de măsurat. Sunt atâtea lucruri pe care încă ni le vom împărtăși, atâtea cadouri simple și pline de substanță care ne așteaptă. Atâtea abordări și infinite perspective. Dar îți făgăduiesc că voi învăța zilnic din exemplul tău, din bucuria și dragostea ta de femeie minunată, și că voi știi astfel când să fiu aspru cu mine însumi, drept cu prietenii cu suflet larg dar și cu cei răi. Voi știi când să fiu mic, neînsemnat dar și când să fiu puternic și de nestăvilit. Voi știi să mă dau tare când sunt slab și voi știi, mai ales, să-ți desenez un curcubeu peste fiecare zâmbet pe care mi-l dăruiești din dragoste. Mai ții minte când mi-ai spus prima dată că mă iubești? Mai ții minte unde și când și în ce fel? Eu nu te-am văzut niciodată de atunci roșind așa de tare. La fel cum n-am cunoscut niciodată emoție mai mare. Păstrează cumva în minte și în suflet rândurile acestea, pentru ca la bătrânețe să mi le recitești în fiecare duminică. Să fim și atunci binecuvântați ca și acum, și să-ți pot descifra din ochi același cer senin și aceeași dragoste pe care o văd azi. Cu toată dragostea din lume, Robert.
Istoria m-a adus pe lume exact la timp. Nici mai devreme, dar nici mai târziu. A fost, de fapt, o șireată înțelegere între toate forțele universului în ceea ce mă privește. Un inconfundabil și inajustabil consens universal. Un pact sacru al stelelor vii și al particulelor sălbatice și obraznice care m-au adus pe lume într-o epocă a telefonului și a tehnologiei de vârf - întocmai ca să pot controla cu o singură atingere toate obiectele din jur. Ori ca să-mi pot alege cu un buton fără ezitare muzica, traseul, locurile de vizitat din toată lumea, restaurantele, concertele, aromele, visele, muzeele, prietenii, chiar și cărțile, hainele sau culorile. Sunt norocos, din acest punct de vedere. Sunt, dacă vrei, un magician perfect dresat care jonglează apăsând pe un buton cu toate lucrurile din jur. Și care, prin simpla lui naștere, devorează cu un imens apetit toată imaginația generațiilor anterioare. Sunt, dacă îmi permiți în continuare să exagerez stilistic, un canibal al frumuseții pe care nu o ating de fapt niciodată. Un magician lipsit de crez pentru că, de când te-am întâlnit pe tine am fost lovit de iremediabilul cutremur al ideii că pot controla obiecte dar nu și oameni, emoții, zâmbete sau dragoste. Adică lucruri de suflet și existențial semnificative. Sunt un biet zeu olimpian al informației, o variantă updatată zilnic și metodic a lui Hermes, mereu și fără abatere la zi cu ultimul soft al aparențelor și al frumuseții fără fond.
Dar tu ai destructurat cumva toate acestea. Tu, cea pe care o iubesc, tu, venită pe lume exact la timp, nici mai devreme, nici mai târziu, ca o vicleană înțelegere între toate forțele universului, între sori și stele, între particule și energii cosmice. Tu, venită ca un dar al istoriei într-o epocă a telefonului și a tehnologiei de vârf ca să mă înveți lecția emoțiilor, zâmbetului și iubirii. Lecția acelor elemente ce lipsesc din tabelul lui Mendeev, dar care ne transformă mai mult decât orice altceva pe lumea asta în stele creatoare, în sunete vii și auzibile. Tu, cea care mi-a tulburat cu fericire privirea și sufletul, tu - dovada ireconciliabilă a paragrafului lui Murakami din Iubita mea Sputnik: "Avem nevoie și de o cantitate de lucruri inutile în viața noastră imperfectă. Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viața noastră și-ar pierde până și imperfecțiunea."
Până să te întâlnesc pe tine nu știam cât de fericit pot să fiu. Puteam accesa în câteva secunde toată înformația din lume. Toate bibliotecile, wikipediile și motoarele de căutare din lume. Puteam mima fericirea chiar dacă înțelegeam că oamenii manipulează asemenea vrăjitorilor darul tehnologiei pentru a masca singurătăți din cele mai acute. Știam, de fapt, că gri-ul face parte din lume, chiar dacă tehnologia îl masca cu o nemaipomenită dibăcie. Știam, de fapt, pe de rost crezul lui Truman Capote, potrivit căruia "în California toată lumea merge la psihiatru, este psihiatru sau este psihiatru care merge la psihiatru".
Așa că aceste umile rânduri sărace sunt un elogiu adus intr-un old fashion way prezenței tale în viața mea. Sunt, dacă vrei, psalmi săraci aduși dragostei tale și revigorării pe care mi-a dăruit-o fără să-mi ceară nimic în schimb femeia din tine. Cuvinte de recunoștință și dragoste pentru că mi-ai arătat calea cea mai simplă: dacă faci doar ceea ce fac ceilalți, vei gândi doar precum ceilalți.
Am primit cu brațele deschise și cu ușa minții descuiată binefacerile dragostei tale. Și te iubesc și zâmbesc din simplul fapt că nenorocitul de Kundera avea dreptate când țipa ca din gură de șarpe că dragostea este un cadou nemeritat. Pentru că n-am fost deloc pregătit pentru așa ceva eu, cel adâncit cu privirea în ecrane inteligente, touch-screen-uri, aplicații și fotografii ireale. Te iubesc și de aicea de unde sunt acum îți spun că dacă aș găsi un loc adevărat care să mă facă să mă simt precum ziua aceea în care tu m-ai sărutat prima dată, aș cumpăra niște mobilă și i-aș pune pisicii un nume.
Tu mi-ai permis să mă ascult pe mine, nu pe alții și tu m-ai făcut să iubesc lumea asta pentru toate acele secrete pe care tehnologiile oricât s-ar strădui nu le pot surprinde. M-ai făcut să închid ochii și să văd mai mult decât vedeam cu ochii deschiși și să înțeleg de ce confuzia nu e decât un cuvânt pe care noi l-am inventat pentru o ordine pe care nu o înțelegem încă.
Sunt lucruri pe care toată tehnologia asta perfectă nu le poate dezvălui. Și sunt cel mai fericit că e așa. Sunt fericit că nici o tehnologie nu poate desena un sentiment ca acela al nopților cu trupurile noastre încolăcite la patru dimineața, sau nu poate ști ce se ascunde în spatele Camerei Albastre pe care ne-a dăruit-o Picasso, sau de ce apar de nicăieri lacuri în Tunisia, sau ce s-a întâmplat până la urmă cu armata regelui Cambyses, sau de ce apar insule pe satelitul Titan al planetei Saturn, sau de ce muzica și o seară de dans cu tine mă face de zeci de mii nemuritor.
Te iubesc și îți mulțumesc, femeie iubită, pentru darul înțelegerii și pentru înțelepciunea lipsită de comoditatea confortabilă a butonului atotștiutor. Dar, mai ales, îți mulțumesc pentru emoție. Pentru tot ceea ce este greu de descris în cuvinte... pentru că trebuie să vii și să simți. La fel cum încă simt prin piele prima noastră după-amiază de dans, care a scăpat neobservată inclusiv sondei spațiale Cassini, pentru clipele noastre de sensibilitate în cuplu, pentru toată arhitectura zâmbetului tău molipsitor, pentru toate parcurgerile, ruperile de ritm, pentru trecerea dintr-un spațiu larg într-un spațiu îngust, pentru toată această pulsație spațială pe care o simt clocotindu-mi în sânge când mă săruți, pentru toată această ritmică a volumelor, în care nimic nu este uniform și nimic nu este repetabil... Pentru că iubind, la orice pas, la orice schimbare de unghi apare altceva... alte vederi, alte turnuri, alte acoperișuri - ceva care nici măcar într-un film nu se poate reda.
eu atât de mult te iubesc încât prin tine am cunoscut neinventatele semne de punctuație. cele care ne lipsesc, știi tu, cele care nu ne sunt la îndemână, atunci când sufletul exprimă fericire. e uimitor câte grădini ai sădit cu atâta eleganță în insula mea sălbatică de când ai pășit prima dată în ea, exact așa cum ești - frumoasă și întreagă, cu pașii tăi de farandolă, cu fusta ta buline toate, cu părul roșu, strâns, ca asfințitul de august, - și cu parfumul tău cules agale din gardeniile strivite. între noi e tot timpul un dans și o flăcără ce mă poartă dinspre ochii tăi albaștri către o casă galbenă cu ferestre mari ce-ți ajung până la glezne. îți iubesc gleznele. cum îți iubesc de fapt toți milimetrii făpturii tale. iar când te sărut - sunt tot mai familiar cu matematica norilor, cu vinul evadării, cu verdele vieții, cu virgula de pe frunte, cu dorul de extaz. și nu știu, la schimb, cum să îți întorc acest binecuvântat favor, și să te fascinez și eu la fel de tare (habar n-am cum). mi-e imposibil. mai ales că tu ai cea mai bună cameră de fotografiat. care vede prin oameni. cu lentile focusate numai către planeta mea interioară, acolo unde eu, îndrăgostit și consternat, nu pot decât să privesc înapoi la oblicul tău orbitor.
Tinerețea obișnuia să îmi fie cel mai bun prieten. Singurul prieten care îmi zâmbea, molipsitor, fără motiv. Acesta era, în speță, farmecul său de căpetenie. Tinerețea a fost, dacă vreți, pentru o bună perioadă, cel mai cool prieten pe care cineva îl poate avea. Un adevărat star rock. O zeitate care, în același timp, nu știu cum, își găsea locul atât de lesne în milioane de alte corpuri. Și care, cu un zâmbet înșelător, atrăgător și provocator, mi-a arătat viața cum ar trebui să fie, și nu cum va fi cu adevărat. Ca un bun și loial prieten, tinerețea mi-a impregnat desigur sufletul cu vise și mi-a așezat în rucsac, cu grijă, idealurile cele mai înalte.
Tinerețea avea întotdeauna dreptate. Era singurul prieten pe care nu-l puteam, în nici un fel, contrazice. Cunoașterea lui nu putea fi sufocată cu un așa trebuie sau așa este.
Era singurul prieten care mă făcea să cred că pot avea lumea la degetul mic. Că nu există unitate de măsură, doar zbatere și cuvinte care se reinventează în fiecare secundă multiplicându-se la un infinit insuportabil.
Era unicul care mă putea convinge că timpul nu înseamnă absolut nimic, că pe ieri nu-l mai găsim nicăieri, că mâine este un dragon neîmblânzit, despre care se știe sigur doar că va devora un azi care nu se mai termină.
Tinerețea, cel mai strălucit companion al meu, și cel mai loial camarad pe care și-l putea dori oricine, mi-a fost, ca s-o spun pe șleau, un ilustru și excelent sfătuitor. Un tutore de aceeași vârstă care mă învăța, metodic, să mă hrănesc numai cu cuvinte mari. Cu praf de stele, cu dragoste, cu muzică și poezie, și cu toate simfoniile universului care ne emoționează și ne zguduie (nu-i așa?) curcubeul interior.
Am prețuit atât de tare prietenia tinereții încât i-aș fi putut sta alături oricând, oriunde și pe orice câmp de luptă. Atât de tare încât eram absolut convins că împreună am fi ținut sus steagul oricărei forme de luptă pentru umanitate și pentru toate celelalte lucruri mărunte care îi determină pe oameni, ocazional, să se sărute.
Eroismul nostru ar fi fost, desigur, indestructibil, pentru că împreună am fi luptat din grija pentru mărunțișuri, ca doi cavaleri ce-și duc onoarea la rang de artă, luptând până la moarte pentru lucruri de care nimănui nu-i pasă, pentru că nu aduc, aparent, nimic bun, cum ar fi discuțiile până-n zori cu cei dragi despre importanța sufletului în viață, explicarea entuziasmului regenerat, mândria de a nu râde la glumele afaceriștilor de sentimente, loialitatea, pasiunea, pisicile, cățeii, copiii din lanul de secară, și alte vietăți pe cale de dispariție...
E, totuși, foarte probabil, să exagerez. Pentru că tinerețea nu are, de fapt, dușmani. Ea, la fel ca Don Quijote, străbate cu grație aerul viciat al întrebărilor ce-și găsește loc în miliarde de plămâni - care, dacă ar respira în același timp ar spubera, fără nici o urmă de îndoială, praful din mințile noastre, obosite de compromisuri și egoism.
Tinerețea, dacă vă vine sau nu să credeți, nu are, cum spuneam, dușmani. Ca păsările din Australia care n-au întâlnit pisici. Ea e atât de dulce, atât de perfectă, în toată fragilitatea ei și în toată dispariția ei logică și abruptă.
Nu are dușmani chiar dacă nici măcar n-a învățat să spună la revedere. Poate pentru că nu are de ce. Sau poate pentru că în fiecare vară, atunci când zâmbește toată lumea, când te simți pustiit și te încearcă o amintire, parcă, a ceea ce ai fost tu cândva, ea mai revine, sporadic, încercând să te convingă cu același uluitor entuziasm că încă ești un zeu plimbându-se în noapte, cu nările dilatate de aroma concretă a încrederii, de mână cu eternitatea, prieten fie și pentru o seară cu tot universul.
Unul dintre cei mai mari încăpățânați al ultimelor veacuri, poet, jurnalist, pamfletar și satirist de seamă al Austriei - Karl Kraus, pe numele său - scrie, printre altele, într-unul din textele sale critice, următorul gând: "Pentru a fi perfectă, îi lipsea doar un defect." Fabuloasă observație, aș îndrăzni a spune, mai ales dacă aruncăm astăzi o privire în jurul nostru. Aici unde toți trebuie parcă să fim frumoși, corect îmbrăcați, sănătoși, umblați, cu toți autorii la vedere în bibliotecă și poze de vacanță din cel puțin cinci țări exotice.
Și nu, nu urmează să scriu aici un text despre cititul snob și despre parada de cultură a unora și nici despre distincția de bun simț dintre esență și aparență, ci mi-ar plăcea de fapt ca acest text să poată fi unul despre fragilitate. Despre faptul că e absolut în regulă să fii imperfect. Failibil. Necitit, uneori. Fără tupeu și atât de adulata abilitate de a te descurca. Un text care să-ți spună că mai ai voie, o dată la cinci ani, să plângi. Că poți rata probe de rezistență fizică și tot felul de teste care te măsoară intelectual. Că, asta e, cu toții facem riduri. Și că, de obicei, înainte de ele, avem coșuri. Fatalitate.
Dar n-aș putea nici măcar să mă opresc la atât. Asta ar fi poate doar o altă formă reducționistă de a vedea lucrurile, care ar funcționa cu succes, probabil, într-o revistă glossy, sau într-o campanie care îți spune sus și răspicat că meriți. Tot. De la fixativ la zâmbetul Colgate îndreptat în direcția ta, mângâierea pe umăr și palma vitală, cea cu "să mai crești, să mai înveți..."
Nu îndrăznesc să adopt o poziție tezistă, ci încerc a favoriza pe cât pot de bine argumentul. Și, poate și mai mult, întrebarea. Când am devenit atât de perfecți? Aveți idee? Când am devenit atât de obsedați de perfecțiune? Dintotdeauna, o să spună mulți, probabil, de când există moarte și totul, dar totul e o cursă contracronometru în care azi e vital să nu te împiedici, să nu te îngrași, să nu-ți pierzi locul de muncă, să nu-ți pierzi bursa, să nu-ți pierzi examenele, să nu-ți pierzi marea iubire, să nu pierzi timpul pe care-l ai cu copiii tăi, cât sunt mici și să nu pierzi timpul, în general, să nu-ți pierzi prospețimea și niciunul dintre talente (dacă le ai, dacă nu, oricum, totul e pierdut), să nu-ți pierzi sănătatea motricitatea, capacitatea de a vedea la distanță și auzul fin, să nu-ți pierzi părul și să nu ți se dogească vocea, să nu-ți pierzi răbdarea, să nu-ți zboare privirea pe geam în timpul unei ședințe în care te întrebi "oare ce fac eu aici?" și să nu pierzi șansa de a demonstra că știi, poți și vrei, dar, mai ales, poți. Cea mai mare parte din literatura lumii e despre asta, în fond. Despre lucrurile pe care le pierdem pe drum.
Drumul meu, periodic, trece prin centrul Oxfordului. Palimpsestic, Oxfordul făcut din cărți, biblioteci, anticariate și librării mă salută deseori jumătate vesel, jumătate trist, la care se adaugă constant procentele inexprimabile de lucruri pe care nu le ghicesc și atunci le asimilez altor lucruri. Câteodată, mă salută boem, aș zice, iar alteori de-a dreptul obraznic. Din când în când, dezolant de cuminte. Favoritul meu e un perete pe care sunt expuse, în fața librăriei Blackwell, tot soiul de cărți, desene, fotografii, citate, toate schimbate zilnic aproape, cu excepția unei table negre pe care sunt scrise patru versuri scrise de Emily Dickinson, în engleză desigur, dar care traduse liber sună cam așa: "Tu cine ești? Se știe? /Ori poate Nimeni ești asemeni Mie? /Suntem deci o pereche? Taci, nu spune! /Pe dată ar afla o-ntreagă lume."
De fiecare dată când traversez porțiunea respectivă parcă aud cum cineva mă întreabă "Tu cine ești?" Robert, îi răspund în unele zile. Orașul, în altele, metonimic, și, da, afectat. Sunt zile în care sunt o glumă bună și zile în care sunt o glumă proastă. Zile în care spun, în gând, Tot eu și zile în care spun E altul. Dar îmi place trotuarul ăsta din fața librăriei Blackwell. E puțin sfidător. Șarmant și fluierător. Deloc incomod. Dar acid și profund, totodată. Și-mi place exercițiul întrebării. Provocarea de a nu te defini prin alții. Sau prin ce faci. Sau prin ce-ți face bine să crezi despre tine. E ca și cum, de câte ori traversez Orașul, el îmi pune piedică. Sunt zile în care cad.
Îți scriu de data asta numai ție, femeii pe care o iubesc. Cu infinită gratitudine. Ca să-ți mulțumesc că ai apărut în viața mea exact la timp. Și că m-ai transformat. Și poate că nu ți-am spus niciodată, dar datorită apariției tale în viața mea - tocmai când credeam că lumea s-a terminat - omida a devenit fluture. Iar tu, dragă cititorule, cel care interferezi în mărturisirea asta meteorică, știu că crezi că înțelegi că-ți imaginezi ce-am spus aici. Dar nu sunt sigur că-ți dai seama că ceea ce ai auzit nu-i totuna cu ceea ce am vrut să zic. Îngăduie-mi prin urmare să dezvolt. Și ține minte că, așa cum declara monsieur Musset, "greu nu este să te îndrăgostești, greu este să-ți declari dragostea".
Îți mulțumesc, așadar, femeie frumoasă, că ai apărut în viața mea în jurul cifrei de 30 de ani. Că ai apărut în lumea mea și mai ales în epoca asta, cea a ordinelor de restricție, a iubirii jalonate de corectitudine politică, a contractelor prenupțiale, a stabilității care derivă din afecțiunea așezată și non-turbulentă a unor oameni compatibili, care nu-și pierd capul unul după celălalt, ci și-l păstrează, precauți, pe umeri, neconsumați de gelozii, scântei, pasiuni și spontaneități, știi tu, mai degrabă livrești decât acceptabile social.
Nu pot sări peste faptul că tu ai venit în viața ca un personaj dintr-un film ori dintr-o carte, dăruindu-mi de fapt toată abundența și trăirea dragostei de care majoritatea se ferește ca de pacoste. Probabil pentru că dragostea ta vine din felul tău luminos de a fi, ori din curajul tău nelimitat sau din inima ta vioaie și înmuiată în inocență. Cert e că tu ai ieșit, încă de la propria-ți naștere, atât de frumos și pentru totdeauna, din mulțime. Mulțimea preferă dragostea mistuitoare, dar numai literar, cinematografic sau muzical și numai acolo unde, desigur, admiră, cu toții, iubirile explozive și mistuitoare, cuplurile care nu par să aibă nimic în comun, dar care se topesc unul în identitatea celuilalt până devin corp comun, ca jivina cu patru mâini și patru picioare descrisă, odinioară, de Platon, până devin omul complet, împlinit printr-un celălalt care nu-i seamănă, ci-l completează, îl intrigă, îl provoacă, îi scormonește un eu atavic și o sensibilitate nesublimată, de sălbăticiune supusă unui singur îmblânzitor.
Dragostea ta pentru mine a căzut tocmai la fix în lumea ce mă înconjoară astăzi cumva, atât de bizar și paradoxal. Mai ales că pragmatica epocă în care trăim preferă să-și exploreze latura romantică exclusiv artistic, intelectual și nu concret, în povești reale care să presupună riscul vulnerabilizării personale. Fapt care, că îmi place sau nu, îmi readuce pe tapetul creierului o chestiune veche... de când literatura. Oare oamenii preferă să trăiască ficțional, în cărți, reviste, online, la teatru, la cinematograf sau așezați comod în fața televizorului viața pentru care nu există curaj în realitate?
Tu, dragoste, ce spui despre asta? Uite, eu uneori mă joc și fac un experiment prin care periodic dau un simplu search pe net și, în mai puțin de cinci secunde, găsesc zeci și zeci de topuri ale celor mai populare cupluri literare. Care, toate, seamănă între ele. Iar acolo, printre finaliști apar, inevitabil, Romeo și Julieta, Elizabeth și Mr. Darcy, Tristan și Isolda, Gatsby și Daisy, Jane Eyre și Rochester, Catherine și Heathcliff, Othello și Desdemona, Scarlett și Rhett, Lancelot și Guinevere, Ulise și Penelopa... Cupluri ucigașe, adultere, din familii care se războiesc, de pe trepte sociale diferite, cupluri care suferă sălbatic până la patetismul telenovelei contemporane sau care, uneori, se iubesc exacerbat, haotic, hipnotic, și, cel mai important, aproape întotdeauna fără de lege. Oamenilor le place, se pare, literatura ai cărei protagoniști sunt îndrăgostiții care sfidează regulile, cumințenia, rațiunea, adică toate acele elemente care, în definitiv, face obiectul dezirabilității celor mai mulți contemporani.
Chiar și eu, dacă stau să mă gândesc mai bine, am preferințe care merg tot pe făgașul în cauză: Pip și Estella, Catarina și Petrucchio, Orfeu și Euridice, Tristan și Isolda, evident, Calisto și Melibea, Amadis si Oriana, Cyrano și Roxane, Șeherezada și Șah Riar, Maggie the Cat și Brick, Fermina Daza și nu Fiorentino Ariza, ci doctorul Juvenal, Cathy și Headcliff da, Pygmalion și Galateea... O întreagă galerie de îndrăgostiți incandescenți, necugetați, fără pic de simț al conservării. De ce îmi plac? Pentru că ei, asemenea nouă, se sustrag banalității, pentru că trăiesc intens și grozav (exact așa cum tu m-ai învățat că se poate trăi), pentru că sunt frumoși, bântuiți, nelegiuiți, complecși în sentimentele lor simple și simpli, în poveștile lor junglifer ramificate, pentru că (asemenea nouă) nu seamănă decât cu ei înșiși, pentru că își sunt unii altora jumătate perfectă, boală, liman, viciu, călcâiul dezvelit al unui Ahile astfel puternic și șuviță bogată din coama unui samson a cărui putere stă în lungimea pletelor.
Tuturor, se pare, le plac îndrăgostiții care nu au timp să iasă la pensie, să se apuce de tricotat, să se complacă în lectura obsesivă a ziarului sau în relații romanțioase cu o pagină de net, care nu au timp să se cicălească, să se plicitisească, să se obosească, să devină asemenea altor o mie de cupluri, altfel solide, respectabile și 100% non-ficționale, care sacrifică, nu-i așa, în timp, tărăgănatului ritm al vieții casnice bagajul intim devenit de prisos - chimia, vraja, candoarea.
Lumea din jur caută, minunea mea, garanția rezistenței, chiar și limitate în timp, la cotidian. La repetitivitate. La stres. La presiunile mai mici sau mai mari de fiecare zi.
Lumea din jur idealizează turația maximă. Respinge produsul în serie. Ajungând să trăiască, chiar și preț de câteva pagini, pe marginea prăpastiei. Lumii îi place așa. Poate și pentru că o viață întreagă cu toții suntem învățați să fim precauți, să ne protejăm, să evităm traseele montane complicate, condusul cu viteză, investițiile fără acoperire, traversatul pe roșu și relațiile riscante. Și tot oamenii sunt aceia care au învățat cumva, și poate pe bună dreptate, să caute în efuziunea amoroasă profilul voyerului, pentru că ficțional suntem liberi să căutăm excesul.
Așa că ți-am expus ție, femeii pe care o iubesc, toate astea cu gândul de a-ți mulțumi. Cu infinită gratitudine. Pentru tot ce îmi oferi. Pentru că nici o zi, alături de tine, nu seamănă una cu cealaltă și pentru că, într-un fel aparte și inimitabil, tu scoți, în fiecare dimineață, o altă ficțiune fascinantă din cuplul nostru la iveală. Ca și cum ai fost menită să mă faci să înțeleg că dragostea este genul de copac ale cărui fructe nu cresc pe crengi, ci întotdeauna numai la rădăcină.
Ca și cum ai vrut constant să îmi aduci aminte că, atunci când credem că lumea s-a sfârșit, e posibil ca omida să devină fluture.
