O vară hippioată

Cuvântul hippie apare prima dată în romanul On The Road, a lui Jack Kerouac, numai că înțeleptul scriitor american n-ar fi putut intui niciodată (pun pariu oricând și cu oricine) că acum, în zilele noastre, ne vom dilua într-o vară hippioată, scursă și adusă de pe vremea lui Syd Barret, a lui Janis Joplin sau a celor de la Jefferson Airplane. Plouă într-una, și asta îmi afectează psihedelicul sau neopsihedelicul (exact, de ce nu?), iar plictiseala de iunie mă lovește parcă plină de cruzime și de răzbunare, asemenea unei contraculturi sădită într-o revoluție sexuală ghidată după obiceiurile nonconformiste ale vreunei noi generații beat.

În jurul meu, tinerii fumează numai iarbă de calitate, fumul iese pașnic prin plămâni noștri, iar eu îmi imaginez cum arată sânii copți ale unor tinere blonde care se alintă cu telefonul în mână și care se joacă (parcă intenționat) cu inelele de pe fiecare deget subțire, degete ce te îmbie la o atingere discretă, asemenea unui cârlig cu momeală pregătit pentru capturarea unui pește. Știi, am un prieten care seamănă cu Robert Plant, deși poate nu e la fel de viril, oricum, prietenul ăsta al meu parcă se sinucide de fiecare dată când nu mai are țigări, și pentru el nu pare a fi vară aproape niciodată.

Am și o prietenă creolă, cu ochii verzi, uneori îmi pare că se spală cu rugină, toată ziua o găsești protestând pentru ceva ce pare a fi important, militând pentru drepturi sau pentru mediul înconjurător. Odată, i-am văzut și sânii la televizor, în mijlocul unui marș nud prin centrul orașului. Nici ea nu are vară niciodată. E așa nebună și pătimașă. Îmi amintește tot timpul de frenezia lui Keith Richards. Poți vorbi aproape orice cu ea, o poți suna la orice oră, nu doarme niciodată. S-a întâmplat chiar să-i bat la ușă la oră târzie și mi-a deschis imediat, complet dezbrăcată, învăluită în miros de LSD și vociferându-mi despre toate implicațiile moderne ale feminismului autentic.

Mă diluez fără voia mea în această vară hippioată, în care fiecare, după capul lui, respinge normele sociale stabilite (de alții, mai fuduli) și mă gândesc foarte serios să-mi extind și eu conștiința, să iubesc liber, să mă îmbrac neconvențional, eliberat de tipare și să mă las pradă hedonismului pur. Să am așa, măcar o vreme, o atitudine flower-power recondiționată, redesenată, și regândită. Să mă simt, pentru o scurtă perioadă, aprins și înflăcărat, la fel ca vară trecută, când am închiriat un apartament sus la etaj, aproape de malul mării, și unde vis-a-vis de fereastra mea locuia o familie de țigani, înmulțită în jurul unui cuplu care se certa în fiecare dimineață, în contrast cu muzica din camera mea, recondiționată de acustica lui Bob Dylan, a celor de la Grateful Dead sau a vocii lui Joan Baez.

Îmi amintesc și acum glasul țiganului, care, îmi părea atunci cel mai autentic hippiot îmbrăcat în cămașă înflorată și în pantaloni evazați. Țin minte vorbele lui aspre: femeie, nu mai țipa la copilul ăsta în timp ce crește, ai grijă, s-ar putea să i se rupă oasele! Ești nervoasă, de ce îți muști buzele cu dantura unui cal? Hai în cealaltă cameră, să fii țiganca mea, cu flori și vară în fustă, să-ți mai fac câțiva puradei la care să poți țipa cu voce de șarpe...

E iunie, plouă mai nou în fiecare zi. Iar când nu plouă, apusul vine asemenea unei căderi de calciu, în timp ce tristețea și nostalgia îmi rod, fiecare pe rând, unghiile câinește. Copacii își zbor creierii de fiecare dată când pierd un fruct iar eu trag aer adânc în piept. Sunt mereu în căutarea fericirii, dar parcă nici eu n-am vară niciodată.