The way I tend to be

Într-o zi, o să transform fiecare fragment din mine într-o poveste demnă de povestit tuturor. Îmi și imaginez o fotografie cu trupul meu gol legat undeva între două coperți, corp adus în fața tuturor în nenumărate reclame, în afișe, pe ziduri, pe trolebuze, pe plasme, ori în fiecare super ofertă de telefonie mobilă care anunță minute gratuite pe viață, pe care poți să le împarți cu prietenii tăi. Mi-ar plăcea ca fiecare pagină pe care o scriu să sune asemenea unui clopoțel, care anunță că trec, că vin, că sunt prin preajmă.

 

O femeie dezbrăcată mi-a spus cândva să scriu mai des, mi-a spus că rândurile mele de cuvinte farmaceutice o tratează ca pasiunea unui bărbat gelos, și că unele metafore o incită, și că atunci e ca și cum s-ar atinge de mai multe ori, în același loc, cu pulpele și coapsele încordate, și că mai e puțin, puțin de tot, până să ajungă la un punct de automulțumire, că e ca și cum, prin coapsele halatului de noapte, ar fi cea mai frumoasă femeie din lume.

 

La rugămințile ei, într-o zi o să transform fiecare fragment din mine într-o poveste demnă de povestit tuturor. Mai sunt încă destule pagini albe de umplut pe lumea asta, și destule hârtii veninoase care așteaptă să muște din mine, ori să fie mușcate de otrava peniței mele negre. O să scriu despre bărbați și despre femei care s-au născut ținându-se de mână, ori despre un pepene roșu care se cunună pe ascuns cu un pepene galben, against all odds, și care mai apoi vor locui undeva la Tropice și vor face avere cu semințe de bostan. O să scriu despre ziua de miercuri, despre pescari care pierd noțiunea timpului, deja îmi și stă parcă un dragon în gât numai când mă gândesc la asta (și mi-e așa de bine încât ar fi mai bine să nu mai vorbesc deloc), o să scriu despre minuni și furgoane, și despre neștiutele feluri în care metaforele pot muri din lipsă de glucoză prin spitale.

 

Într-o zi, o să scriu cu cerneală albă, invizibilă, ca să nu murdăresc cuvintele privindu-le cu prea mare poftă. Un prieten îmi spunea că cel mai bine e să nu scrii deloc. Dar mâna mea nu știe să stea înțepenită, detestă muțenia așternută peste tastatură, peste paginile goale de hârtie, iar toată tăcerea asta a gândurilor îi pare ca un șal așezat peste gura unei văduve tinere, pusă pe povestit. Poate că cel mai simplu e să nu scrii. Și să începi o viață adevărată. Undeva într-o grădină de trandafiri a realității abstracte. Dar stai: ce-i aia o viață adevărată? Cum se poate trăi circumscris de cuvinte?