Manifest pentru libertatea omului asfixiat printre ziduri surdo-mute

De astăzi, o să zâmbesc numai la ore fixe. Nici n-am altă soluție, dacă vreau să întrerup galopul creierului fracturat de la atâta informație risipită celor care nu și-o doresc. Privesc și admir luminile satmaya, gândindu-mă doar cum alunecăm cu toții în capcanele unui limbaj sec pe care ni-l îndeasă pe gât cei de dinaintea noastră, cei prinși în crevasele decojite de generații ale feliei de portocală. E greu, e solicitant să găsești motive de zâmbit într-un spațiu asfixiat de zidurile surdo-mute care se interpun între noi și soare, pigmentate în loc de grafitti cu umilințe de clasă și de gen.

Dar cum ar fi să desenăm un joc de șotron în mijlocul tramvaiului? Dar să ne eliberăm mintea de limbajul ăsta obositor de lemn? Hai să inventăm cuvinte! Să experimentăm vise! Să stăm, dacă trebuie, cu capul în jos, asemenea liliacului, care observă cel mai bine ironia situației întoarse pe dos. Hai să evadăm din cutii, fie că le numim apartamente, garsionere sau case. Știu, primul pas va fi unul mărunt și înduioșător de șovăielnic, dar el ne va elibera de căciula asta incomodă care ne întunecă cu atâta obrăznicie raza vizuală. Nu te mai holba atât, hai să ne jucăm! Joacă-te cu mine și hai să pășim peste marginea catifelată a imaginației. Hai să refuzăm a mai rămâne așezați înaintea mașinii, înaintea mașinăriilor și a mașinațiunilor de tot felul!

Pune-ți toate explicațiile și scuzele deoparte. Nu suntem programați emoțional să fim niște marionete. Deși asta tot nu explică de ce oare cedăm în timp atât de scurt controlul imaginației noastre. Și nici de ce ne plângem într-o lume în care oricum moartea ne face cu ochiul încă de la naștere. E absurd. Lumea se sperie de arme, de gloanțe și de bombe, în timp ce adevăratul pericol e înfășurat și camuflat împrejurul singurătății. Crede-mă, singurătatea asta (bat-o vina!) e un fel de glonț ce părăsește revolverul printr-o peliculă cleioasă ce ni se derulează permanent pe retină. Tocmai de aceea trebuie să ne găsim unii pe alții. Să parcurgem emoții împreună. Să găsim potențiali prieteni, să construim poduri între noi. Să ne privim cu garda jos.

Hai, gustă și tu eterna evadare bliț din rutina zilnică, apasă butonul verde și sparge odată oglinda teleghidată de bâlciul vorbăriei goale. Nu ești sătul de minciunile mici și pline de asperități de care se agață alții? De ce iubim sec și numai cu porii aprinși de ceva artificial? De ce aruncăm doar cea mai blândă nuanță peste lucrurile care într-adevăr ne mișcă? Pe mine vârtejul somnoros al cuvintelor mă enervează. Adică tot surplusul de nuanțe îmi pare risipit de unii asemenea coajei de cartof. Neprevăzut nu prea mai există, viitorul și-l decide timpuriu fiecare, după care și-l așează inanimat la picioare, pe post de trofeu vânătoresc cumpărat în leasing.

Hai să lăsăm ceva în urma noastră, nu e suficient doar să schițăm coregrafii de fum. Și să nu ne mai gândim doar că după sus există ceva și mai sus, pe care trebuie să-l obținem neaparat. Să ne rupem de iluziile care însetează. Să nu mai efectuăm plonjeuri printre ace care ne vor înțepa în cele din urmă, poate cu un venin insuportabil, împrăștiat prin toată lumea asta mare care nu mai încetează să se întindă.

Pielea mi se furnică deja, am vorbit și am scris prea mult, se pare, așa că mai bine privesc satmaya și îmi imaginez ce gust au cireșele în decembrie și castanele în iunie. Hai, prinde-mă de mână! Fă-mi plăcerea asta și aleargă cu mine, dar ține-mă bine de mână, nu-mi da drumul, pentru nimic în lumea asta, și te voi duce într-un loc în care se vede un câmp deschis, neatins de flori palide, într-un loc în care mi-ar plăcea la nebunie să te sărut și să-ți arăt de ce suntem doar niște zmee de umbră trase dintr-o ceșcuță de cer a emisferei nordice.