Ai fost o tartă dulce, mocnită în vișine coapte
și, cu fiecare lucru greșit pe care-l rosteai, reușeam să rup firimitură cu
firimitură din cuvintele tale. Mirosul tău ademenitor mă făcea să folosesc lama
inimii ca să tai lumea dulcețurilor în două, jumătate să o dau copiilor care se
joacă afară, iar cealaltă jumătate să o dau de pomană celor ce nu te-au cunoscut
încă. Calorie după calorie, te-ai ars și stins în același timp în mine, din
privirea mea în oglindă rămânând doar ridurile nostalgiei.
Iar tu, în tot acest
timp, înșirai vorbe despre supraaprecierea încrederii și-ți orientai mâna
pufoasă (ca o cremă bătută de vanilie) către armata ta de metrese. Violența
scenei ăsteia nu m-a afectat într-atât cât a făcut-o imaginea capului tău de
tartă dulce cu vișine pe podea. A fost pentru prima dată când m-am uitat cu
atenție la tine. Încercam să-ți lipesc capul la loc, deși mușcasem deja bucăți
din el. Și tu vorbeai în continuare. Din tine se scurgea o vopsea bleo, nuanțată
ca ochii unei femei cherokee
trufașă. Aveai o voce enervantă, dar trebuia să termin ce am început. Noroc că
aveam oglinda lângă mine, o piesă moștenită acum cinci decenii de la cineva
care se lăudase că-l văzuse de la 4 metri pe însuși Dali. Oglinda asta – singurul martor în fața căruia trebuia să mă
justific. Însă, odată ce ai rămas fără ochi, m-am plictisit și am știu că deja
am terminat cu tine. Privindu-mi înapoi în oglindă fruntea mi se deschise, m-am
hotărât să-mi fac o tunsură mohawk,
să mă urc în vârful santalului și să cânt stiluri afro.
Când m-am întors,
flash-ul ăsta dispăruse, doar o tavă de fursecuri
m-aștepta în colțul sufrageriei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu