Odată cu vocea Amadei se deschide mereu o fereastră în
mine. Adun de peste tot urma degetelor fără pereche ca să scriu mare Amada peste vară. Ea scrie mare Robert. E frumoasă și are ticul ăsta:
să răspundă bucuriei cu bucurie. Ceilalți în schimb, scriu pe spatele nostru
fragil să nu cumva să ne întrerupă dialogul tăcut și sincer. Și una peste alta,
mă gândesc ce electrizant ar fi să o admir undeva pe o terasă înghesuită pe
plajă, să-mi zâmbească tăcut și nimeni să nu-i citească pe buze, cu excepția
celui ce scrie, desigur, și să îmi spună că e plăcut ice tea-ul de după-amiază, dar că ar prefera să alergăm înspre
camera noastră cu muzică de împrospețire a inimilor bronzate excesiv sub soare.
Acolo, Amada ar știi că iluziile din exterior
nu cresc precum pielea peștilor oceanici, eu i-aș scrie ceva pe-o pagină, aș
desena un x și aș îndoi colțul. Privind-o, sub stern mi-ar crește un fel de
lumină. Care lansează proiecții în ventriculii mei de vară. Sub acest solstițiu
m-ar veghea privirea Amadei. Cât îmi
place acest nume! La simpla lui pronunție mi se lipește de palmă aceeași
fereastră cu alintul vocii ei, pe turcoaze acorduri de muzică scrisă pentru
surferi. A kind of ocean love songs.
Dar cel mai mult mi-ar plăcea să derulez tot acest film mut, în care epitaful
meu e povestea secundară, și să recuperez măcar două ore din povestea vieții
ei. Ea e discretă și timidă, punând sub semnul îndoielii până și loialitatea
surdă a peștilor, și tocmai de aceea mă întreb cum ar fi fost dacă o cunoșteam
încă din copilărie. Aș fi fost probabil damnat la dragoste pe viață asemenea
lui Forrest Gump față de Jenny. Îmi și imaginez lipiciul ei din
copilărie față de băieții din jur, care i-ar fi oferit în schimbul unui sărut tot
soiul de zmee și moriști din hârtie colorată și veselă. Să derulez puțin timpul
așadar.
Cred că pe-atunci aș fi
avut curajul unui băiețel căruia îi place de colega lui de la grădiniță. Curajul
ăsta se pare că azi s-a evaporat. Și în schimbul unui sărut apăsat mi-aș fi
încleștat degetele în palma ei și aș fi dus-o pe furiș în locul care mie mereu
mi-a fermecat copilăria. La circul năzdrăvan care ajungea de două ori pe an în
oraș. I-aș fi pus mâinile la ochi să nu vadă surpriza pregătită din timp, și aș
fi rămas prins în emoția ei din fața unei girafe cu joben, care, pe melodia mea
preferată ar desena semiarcuri reușite, în timp ce oamenii s-ar încolona militar
pentru tot carnavalul ce stă să înceapă. Părinții și copii s-ar înghesui în
șiruri, dar eu, ținând-o de mână și cu inima bătându-mi neregulat, aș
strecura-o în primele rânduri. De acolo, se poate atinge soarele cu mâna,
ciudat într-adevăr, mai ales că acolo toți oamenii dansează, și urlă, și cântă.
Iar din lateral, din cuști două pantere se îmbrățișează cu o forță care ar
ucide orice om. Clovnii mărșăluiesc și recită poezii de dragoste, în ritm
cadențat. Mai sus, copiii râd sau plâng. Se tem și visează.
Aș vrea ca și ea să
râdă cu poftă, să-mi strecoare pe obraz un pupic ștrengar, mai ales atunci când
păsările albastre își fac cuib pe capul oamenilor cu ale lor uriașe
picioroange. Și când vreun fachir uită cum se înghite focul ori oamenii-lup
mușcă dintr-o nevăzută lună, nerăsărită, presupusă și nebună. Din dreapta, o
fetiță blondă și mică de tot ar căsca ochii speriați, în timp ce un puști ar căsca
plictisit, până în clipa în care roller coaster-urile intră în arenă, ca să susțină
tot cerul-cort și să deseneze amintiri, cu praf și fum, în aplauzele copiilor.
Cu aceeași ochi duioși de-acum, Amada
m-ar trage de mânecă să mă pregătească pentru intrarea fiarei, a unui leu care
rage și apoi face triluri. Iar un prezentator bătrân și încovoiat ca un pinguin
ar prezenta întreg programul. Copiii ar ronțăi porumb, topindu-și încet obrajii
între acadele. Unii ar fi îmbrăcați în toate culorile de vată de pe băț.
Dintr-un unghi, s-ar
zări camera oglinzilor, în care intră doar adulții, așa scrie pe un indicator
de la intrare. Fetița blondă de lângă noi s-ar furișa înăuntru dar ar ieși la
fel de repede îngrozită, s-ar așeza pe bancă ar plânge și-ar căsca. Ar adormi
plângând. În jurul ei, niște pitici de circ ar săpa un șanț pentru a fi umplut
cu lacrimi. Fetița ar fi declarată prințesa din castel. Pentru ea, prinți și
ducese, împărați și regine, ar veni din toate colțurile lumii, dar fetița
doarme. Se va trezi numai la vuietul mulțumii surprinsă de intrarea iepurașilor
albi cu frac negru și a porumbeilor voiajori, care se opresc din drumul lor să
împartă fluturași în limba sardă. La ghereta cu tir, un puști aiurit ar împușca
din greșeală soarele, care se întine și moare de trei ori, în semn de
capitulare, până când totul îi iese perfect.
A doua zi am discuta
aprins despre lumea colorată a circului. Ne-am imagina cum pornim și noi la
vânătoare de ființe supranaturale, și cum am trasa, cu creta, linii lungi,
perfecte, paralele. Care s-ar opri înapoi la zilele noastre, zile pierdute în
ochii Amadei. În care mă atrag
avalanșe de imagini ale frumuseții care mușcă din mine, mai ales când mă
apropii de fotografiile ei, cu pașii de pisică, să nu sperii răsăritul pe care
mi-l provoacă. Nu știu dacă merită să regret lipsa sărutului ei din copilărie,
și nici măcar de unde apare atâta lumină în jurul frunții mele de fiecare dată
când îi rostesc numele, dar știu, se pare, că e pentru mine ca o amuletă
norocoasă, venită la timp, dinspre soarele-apune ce naște-o zare diferită de
toate zările pe care le-am privit la alte apusuri.
Amada
– lumina din spatele unui secret. Un mănunchi de flori crescute în palme și-un soi de
arbori înfipți la încheieturi. O grădină ce foșnește a vârf de creion de
fiecare dată când îi aud vocea senzuală (ea mă contrazice și zice că e doar o
voce mâțâită) și fără noduri. Într-o vară ca aceasta, am să-mi pun pentru ea
cireșe la urechi, coapte, grele și rotunde, ca visele acelea din care s-a
născut intimitatea noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu