Dintotdeauna am avut o
problemă cu obiectele imense din jurul meu. Când mă gândesc la obiecte mari și
implicit nepractice mă gândesc în primul rând la cărțile acelea imense ilustrate pe care le tot admir de fiecare
dată când intru într-o librărie. Oare ce au în cap cei care produc o carte la
dimensiunile ăstea? Ar trebui să parchezi direct în librărie ca să poți ridica
marfa. Și totuși, sunt destui care cumpără. Cărțile ăstea tip muzeu au prețuri exorbitante și sunt lucrări cu
poze muuuulteeee și maaaari, de obicei din domeniul design-ului, al
arhitecturii sau al artelor plastice. S-a schimbat trend-ul: azi se iese din
librărie gâfâind, nu fluierând.
Ați lua o asemenea cărțoaie cu voi dacă ați fi prinși în
celebrea alegere a acelor obiecte indispensabile pe care să le duceți cu voi
pe-o insulă pustie? Ideea e să le poți duce. Va fi un fel de carte multifuncțională: îți poate ține
acolo loc de masă, de scaun, de pat, iar coperta – de prelată, de umbrelă
pentru toate gândurile sensibile. Și tot visul ăsta romantic nu se poate
îndeplini decât cu o singură condiție: să nu care cumva să naufragiezi,
altminteri o pierzi în apele adânci. Deci să nu cumva să faci prostia asta. Ori
alta, și mai trăznită: să te rătăcești. Situația ideală ar fi cea în care
cineva s-ar oferi să te ducă la țărm cu o șalupă trăznet, direct și în linie
dreaptă, ușor de urmărit cu buricul degetului pe hartă, iar tu să nu faci nimic
altceva decât să îți lipești burta de
carte, cu acel sentiment al deplinului control asupra situației. Să
rânjești cu satisfacție, fără teama că îți alunecă bijuteria asta de carte pe
undeva la un viraj amețitor și te trage la fund cu tot cu șalupă.
Un alt exercițiu de imaginație:
păi să spunem că îți iubești mult locurile natale și nu vrei nici în ruptul
capului să ajungi în Italia sau Spania la stadiul de culegător. Atunci
poți sta liniștit lângă cărțoiul
tău, acasă. Poți împinge cărțoiul ăsta cuminte, ca un bătrânel, într-un
cărucior de cumpărături. Fălește-te și tu prin piață cu marfa ta. Sau adaugă-i
chiar tu rotile și transportă-l, în deplină siguranță, pe trotuar, zilnic, la o
adică fă mișcare măcar 30 de minute pe zi pentru sănătate. Poate ține locul
unei adânci tovărășii, chiar a unui animal de companie sau a unui copil de
suflet, ca să zic așa.
Utopic, să spunem că
dispui de milioanele bune ca să-ți cumperi buldozerul
ăsta de carte. Va trebui să rezolvi o altă dilemă: ce loc și-ar găsi
castelul ăsta de carte prin casă? În bibliotecă nicicum nu încape. Dacă îl lași
jos, pur și simplu, se va umple doar de praf. Pe de altă parte, nici cititul în
sine nu va fi o sarcină prea lesne, pentru că nu poți ține ditamai obiectul
ăsta în palme chiar dacă mărimea lor ar ajunge-o pe cea a mănușilor de box. Pe
genunchi, așijderea, va fi prea incomod să o citești. La toaletă nu te-ai mai
putea ridica de pe colac și mă gândesc că pe jos ar fi cel mai lesne, numai că
se răcește repede la ovare. Pe birou nu încape din cauza monitorului și-a
tastaturii. Pe măsuța de cafea ai putea să încerci, numai că deja e posibil ca
acesteia să-i joace unul dintre picioare și ți-e teamă că va ceda de tot sub
atâtea kilograme de hârtie lucioasă și fină. Calitatea va ucide cantitatea,
desigur, chiar dacă măsuța ta de pal, de la început defectă, e Ikea, știți voi ce vreau să spun. Hmmm,
mă gândesc că cel mai potrivit ar fi un pupitru din acela la care vorbesc cei
care țin conferințe de presă. În majoritatea cazurilor e un pupitru
transparent, din plexiglas. Eu prefer lemnul, e mai rezistent și, bineînțeles,
mai protector pentru purtătorii de fustă. Sau poți ține monumentul ăsta de carte pe strana aceea pe care își țin cartea
sfântă cântăreții din biserică.
Mă pun în pielea celor
care au mai multe astfel de buldozere-cărți.
Există asemenea specimene urbane, believe me. Păi dacă ai mai multe asemenea
formaturi de cărți, va trebui să procedezi darwinist, prin selecția celui mai
apropiat de sufletul tău. Adică să alegi un singur volum din ăsta. Fii și tu
rațional: apartamentul tău de bloc nu e, în definitiv, nici muzeu, nici
biserică, nici insulă, nici Colosseum,
nici tribună oratorică sau vreo agoră izolată. Deci ce ai alege: Renașterea
Italiană? Pe Da Vinci? Pe Michelangelo? Istoria Literaturii Române
a lui Călinescu? Castelele de pe Loara? Arhitectura?
Albumul cu creațiile spectaculoase ale lui Warhol?
Păi dacă nu te înduri
să renunți la niciunul, și nici la naftalină nu vrei să le pui, atunci mai ai
posibilitatea de a-ți construi o scară imensă (de tipul acela pe care le vedem
în filme când ni se arată vreo bibliotecă de la Vatican ori vreuna de la Cambridge)
ca să poți ajunge mai ușor la toate pânzele de păianjen din locurile acelea
înalte și inaccesibile. Sau fii manierist, ca un vechi cunoscut de-al meu, care
aprindea țigara la bec. Sau fă fotografii cu aparatul tău de la înălțimea
banală, dar atât de rar experimentată a tavanului, e un ținut neexplorat
îndeajuns al casei tale, și acolo, poate că, la un moment dat, ți se va arăta
și ție o siluetă rară de femeie printre inelele lemnului din parchet, pe care
nu a surprins-o, încă, nici măcar imaginația debordantă a lui Dali ori Magritte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu