Un detaliu esențial

Mă aștept la dragoste necondiționată și la libertate absolută, în același timp. Așa se explică de ce sunt un om teribil de selectiv. Uneori, îmi construiesc cele mai absurde scuturi în speranța de a evita cele mai absurde confruntări. Alteori însă trec pe stradă pe lângă o femeie frumoasă și mă gândesc, preț de câteva minute, că e ceva interesant în chipul ei, ceva ce mă intrigă, ceva cald, și neobișnuit, și care mă invită să o privesc cu o mai mare băgare de seamă decât de obicei. În mai puțin de trei secunde simt că trebuie să o privesc, uneori mă și îndrăgostesc de ea, și, într-un asemenea straniu moment, am senzația că îi cunosc deja gustul sărutului, mirosul pielii, felul în care se aude râsul ei, joaca din priviri atunci când flirtrează cu discreție și nevinovăție, adică fiecare detaliu esențial care învăluie o femeie într-o aură misterioasă. Apoi o văd cum se îndepărtează pur și simplu, iar în cele 5 secunde care urmează acestui moment simt cum ceva mă apasă și, într-un fel foarte ciudat, realizez că pierderea ei îmi provoacă mai multă tristețe decât aș fi în stare să admit.

Iar când ajung acasă, mă frământă o replică pe care am auzit-o într-un film făcut în anii ’50, în care un bărbat îi mărturisește unei femei pe care o iubește:  Draga mea, mă gândesc acum că există lucruri mai triste decât mine sau decât tine pe lumea asta. Gândește-te puțin: unii oameni nici măcar nu s-au atins.