Am auzit destui oameni
spunând că de fapt câinii nu sunt nimic altceva decât niște corcituri a căror
menire este aceea de a sta la picioarele stăpânului, undeva lângă masă, în
timpul cinei, și de a căuta atenție prelungită și mâncare, nimic mai mult.
Alții mi-au spus că până și chestia aceea cu cel mai bun prieten al omului nu e
nimic altceva decât un clișeu care vrea să sublinieze și mai tare egoismul
omului, cel care, nu-i așa, își găsește cel mai bun prieten într-un animal și
nu într-un semen din aceeași specie. Însă eu am găsit ceva mai mult decât atât
sub înfățișarea unui patruped cu blana murdară, roșcată și aspră, și pot spune
că într-adevăr câinele meu mi-a salvat viața. Când am ajuns acasă obosit și îngândurat,
dintr-un loc plin de oameni cu fețe lungi și cenușii, ea m-a întâmpinat la ușă
cu un fel de privire solemnă și grațioasă, pe care foarte greu aș putea-o
descrie aici. Exact, mi-a ieșit în cale având o privire învelită peste un chip
abătut și îngrijorat, iar apoi am sesizat chiar un ușor clătinat aparte din
cap, de parcă ar fi știut tot ce mi se întâmplase în ziua aceea.
Fără să-mi dau seama la
timp, și-a strecurat ușor tot corpul într-o buclă liberă pe care a găsit-o
undeva între brațele mele. Brațe care, în câteva clipe, păreau eliberate de
orice greutate și care au absorbit toată căldura și toată dragostea aceea oferită
necondiționat. Minute în șir am simțit atunci cum miroase de fapt viața, fericirea
și bucuria simplă, și acea înțelegere pe care nu o găsești nicăieri altundeva
decât într-un câine.
Într-un câine bun.
Mă simțeam dărâmat în
ziua aceea, țin bine minte, dar ea mi-a lins fața și dragostea ei a însemnat
mai mult decât orice atingere umană. M-am așezat pe un fotoliu și ea s-a așezat
la picioarele mele, fără să mă deranjeze în vreun fel, știind parcă că nu vreau
de fapt să vorbesc cu nimeni, ci doar să fie cineva acolo, lângă mine. Din când
în când, iși legăna coada și își înghesuia botul sub piciorul meu stâng,
probabil ca să-mi amintească că e încă acolo. Și că n-o să plece nicăieri.
Timp de o oră, am uitat
complet de toate problemele care încă mă așteptau afară, dincolo de poarta
casei. Nici nu vreau să-mi amintesc, dar în ziua aceea păream a fi lipsit de
energie și de orice reacție, nici ochii nu mi se puteau mișca măcar, de parcă
aș fi fost prins într-un cofrag mulat după propriul cadavru, și totuși, cumva,
în ziua aceea, câinele meu,
mi-a salvat viața.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu