Pentru cel puțin șapte secunde

e vară. știe că părul ei e mai luminos, pielea mai bronzată, și vizibil mai accesorizată. de brățări, de cercei, chiar de un parfum mult mai puternic. băuturile sunt mult mai reci și râsetele ireproșabil mai intense. muzica mai zgomotoasă. nopțile, mai lungi. viața, mai optimistă. se oprește undeva pe o terasă. se întreabă zâmbind cum ar fi dacă...

băiatul de vis-a-vis care desenează i-ar îngădui să privească peste umărul lui.

sau dacă...

poetul care îi zâmbește ar fi de acord să-i arate cu degetul măcar câteva cuvinte pe care le scrie pe o hârtie albă.

e vară. știe că poate visa orice. că-și poate dori orice. de la etaj, se aude un alt bărbat care cântă singur sub duș, i-ar plăcea să-l audă chiar aici, să asculte câteva cuvinte dintr-un cântec pe care nu l-a mai auzit până acum la radio.

știe că uneori uită să fie o persoană, asta deși aerul și praful îi umplă încă plămânii.

dar cumva, atunci când lumea se destramă, și când toate lucrurile încetează să mai existe, știe că există posibilitatea, pentru cel puțin șapte secunde, de a fi blocată înăuntrul unei călimare de cerneală și ascunsă într-un volum de poezie, că poate fi (de ce nu?) o urmă de pensulă pe un tablou, sau personajul unui cântec care urmează să fie lansat.