Privesc în jur și
observ cum obiectele neînsuflețite de care ne înconjurăm sunt întotdeauna
juste, demne și învăluite de un indefinit aer de verticalitate, deși ele nu pot,
din nefericire, să-și găsească echivalentul în nimic din ceea ce le înconjoară.
Ele nu pot, altfel spus, să fie asociate cu așteptările noastre. De pildă, n-am
observat până acum niciodată un scaun care să se deplaseze de pe un picior pe
altul, un fotoliu care să poată dansa, un tablou care să meargă pe bicicletă sau un pat care să se întoarcă pe burtă folosindu-se de propriile
picioare. Și nici măcar mese care, chiar și atunci când sunt obosite, să
îndrăznească să-și îndoaie genunchii. Să-și tragă puțin respirația. Prin urmare, suspectez
că obiectele care ne înconjoară procedează astfel datorită unor considerente
pedagogice, ele reproșându-ne constant și permanent instabilitatea noastră, ființelor
vii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu