Dacă vrei să fugi, poți
să fugi. Nu sunt aici pentru a colecționa fantome. Umbra ta nu îmi e îndeajuns.
Adună-ți lucrurile și furișează-te afară cât încă mai dorm, îți promit că nu mă
voi uita în urma ta când mă voi trezi. Știi, se spune că unii oameni au gheare
și că poți observa cu ușurință zgârieturile de pe spatele celor cărora nu le-au
dat drumul la timp. Eu nu sunt un astfel de om. Eu știu cum să stau atunci când
sunt dorit și știu cum să plec atunci când nu sunt. Nu e vorba aici nici despre
loialitate, nici despre obediență ci, ma degrabă, despre auto-conservare. Poate
că așa, când te vei trezi de dimineață, vei găsi cumva elementul acela care
ți-a transformat dragostea într-o ploaie rece și măruntă. Nu ți-am spus
niciodată până acum, dar m-am născut după un incendiu puternic de pădure, și mi
s-a povestit că prima mea casă a fost astupată de pământ chiar înainte să apuc
să respir pentru prima dată în ea. Cumva, mi s-a înrădăcinat un instinct nomad
în ADN, poate ca urmare a acestei întâmplări de dinainte de a mă naște. Știu,
prin urmare, cum să merg mai departe când nu mi-a mai rămas nimic. Acasă,
pentru mine, nu e un concept care să includă pereți, dormitor sau bucătărie ci,
de fapt, un loc mult mai greu de distrus. E un loc special, pe care doar tu
l-ai găsit, și în care ai locuit cu mine pentru o vreme. Când te vei hotărî să
scoți definitiv cârligul din barca mea, asigură-te că acesta nu-mi va rămâne
înțepenit în gât, nu mă lăsa te rog cu o vizibilă rană de pește capturat. Dacă
vrei să fugi, poți să fugi, numai să nu spui nimănui unde să mă găsească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu