Câteodată am impresia
că suntem cu toții prinși într-o peliculă. Și acolo, fiecare ne știm replicile,
și știm exact cum să mergem, cum să jucăm și cum să pozăm, cu toate că nu e
nici o cameră de filmat în jur. Și, cu toate acestea, nu putem ieși din filmul
ăsta. Și e un film destul de prost.
În filmul ăsta, îi aud
pe unii cum spun: gândește! Asta deși
unii dintre noi putem fi cu adevărat alergici la asemenea cereri spontane.
Pentru câțiva dintre noi, asta poate însemna să aduci la suprafață amintiri
urâte. De aici pornește totul de fapt. Din clipa asta, în care ni se cere să
gândim, parcă totul se complică, pe măsură ce creștem, și pe măsură ce trec
anii peste noi. Dar e haios. E haios că ei îți cer să gândești, dar nu-și doresc nici un moment să se întâmple asta. Ei
vor să gândești până undeva la
marginea unor granițe pe care nu le specifică. Să gândești doar undeva între punctul x și punctul y.
În momentul în care
începi să gândești de unul singur –
adică să gândești cu adevărat – îți
dai seama că foarte multe lucruri nu au de fapt nici un sens. Dacă continui să gândești,
lumea întreagă ți se destramă. Nimic nu mai are nici o logică. Reguli,
tradiții, așteptări – toate încep să-ți pară false. Și e posibil ca atunci
să-ți dorești să faci lucrurile cum
trebuie. Dar dacă încerci un asemenea lucru cutezător, ei îți vor spune să
taci și să fii respectuos. Să șezi la locul tău. Să nu te amesteci unde nu-ți
fierbe oala și nu care cumva să schimbi așa-zisa ordine naturală a lucrurilor.
Abia atunci realizezi că de fapt nimeni nu-și dorește cu adevărat să gândești de unul singur. Chiar dacă
păstrezi acest obicei prost – de a gândi
– te vei trezi forțat să înveți o altă șmecherie: să-ți ții gura închisă. Prin urmare, de fiecare
dată când cineva îmi spune gândește-te,
eu mă întreb, dacă există cumva o direcție specifică pe care ar trebui să o
urmeze gândirea mea, ori vreo concluzie specifică la care ceilalți urmăresc, pe ascuns, ca eu să
ajung.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu